Cititorul e inteligent şi exigent. Un scriitor nu trebuie să uite asta niciodată. În acelaşi timp, cititorul e ocupat. Foarte ocupat. Are la dispoziţie o mie de alte lucruri care îl pot relaxa şi care îi solicită mai puţine resurse decât lectura textului tău. Pentru aceasta, şi pentru a nu face rabat de la calitate, important este ca scriitorul să-i ofere textul într-o formă adaptată timpurilor moderne.

Sunt convins că, dincolo de valoarea literară, un rol extrem de important îl joacă structura unei naraţiuni. Structura aceea făţişă, grafică de-a dreptul. Prima impresie.

O nuvelă împărţită în secţiuni clar delimitate, purtând poate chiar câte un titlu, va fi întotdeauna mai uşor de abordat decât acelaşi text, dar servit monobloc. La fel, împărţirea ideilor în paragrafe este de natură să scurteze distanţa dintre autor şi cititor. Dialogul, asemenea, este bine să fie introdus ori de câte ori un personaj are ceva de spus. Parafraza, adică aflarea din gura unui terţ a ceea ce vrea să comunice personajul, duce la o ruptură, este perceput ca un amestec şi, prin urmare, dezvoltă în cititor sentimentul înstrăinării.

Bref, scriitorul este dator să pună în faţa cititorului grăbit al zilelor noastre o poveste atractivă atât prin subiect, cât şi, mai ales!, prin… înfăţişare.

Lecturile mele sunt dintre cele mai eclectice. Remarc deloc mirat că am deschise acum mai multe fronturi. Clasici români (V. Voiculescu, „Capul de zimbru”), clasici ruşi (Dostoievski, „Idiotul”), horror contemporan (Koontz, „77 Shadow Street”), horror ultra-contemporan (McKinney, „Inheritance”, şi „Best Horror of the Year”, vol. 5, de Datlow). De curiozitate am început şi „Deadline” de… Sandra Brown. (Nu e deloc rău. Altă preconcepţie românească spulberată. Doamna Brown scrie thrillere mai onest decât domnul Brown!) Cam aşa stau lucrurile aproape întotdeauna. Ba poate chiar mai complicat de atât, dacă adăugăm amestecului literatura românească actuală şi mainstreamul internaţional contemporan.

Din fericire şi în acelaşi timp din păcate (!), trăim vremuri în care oferta editorială este absolut colosală, iar un scriitor trebuie să fie mereu la curent cu tot ce e nou, fără a pierde însă din vedere nimic din ceea ce este vechi şi bun. Asta înseamnă, implicit, că îi rămâne infinit mai puţin timp pentru scris decât avea, la vremea lui, spre exemplu, Dickens. Or, bunăoară, mai recent, chiar Preda. Mai înseamnă şi că, măcar teoretic, produsul său este mult mai cizelat şi mai bine acordat cu vremurile.

Obligativitatea de a scrie în fiecare zi măcar o pagină, pentru a păstra legătura cu universul ficţiunii tale, e o utopie. Cel puţin în cazul meu. Adesea, dacă nu mi se întind înainte măcar 2-3 ore în care altceva să nu am de făcut decât să plonjez în lumea pe care o construiesc, mai bine nu purced la drum. Nu pot să scriu pe fragmente mici. La mine, scrisul e imersiune, e cvasi-transă. Or, asta nu poţi face într-o băltuţă, într-un răstimp de câteva zeci de minute. Prefer să schiţez în pauzele acelea, să creionez viitoare episoade ori să notez succint subiecte pe care, poate, nu le voi dezvolta niciodată. Şi astfel să amân scrisul propriu-zis pentru când va fi timp suficient. Cred în schimb în adevărul celeilalte vorbe de căpătâi: Scuza că nu ai timp nu ţine. Ţimpul pentru scris, la fel ca şi acela pentru citit, ţi-l faci singur.