O carte care nu te prinde din primele cincizeci de pagini trebuie pusă deoparte. Am avut nevoie de 20+ ani de lectură ca să învăţ asta. Înainte, prin simplul fapt că începeam o carte semnam parcă un contract prenupţial cu ea. La bine şi la rău, trebuia să ajungem împreună la capăt. M-am „încurcat” în felul ăsta cu cărţi care nu erau pentru mine, nu atunci. M-am încăpăţânat totuşi, împotriva tuturor evidenţelor, să-mi respect partea din acel gentlemen’s agreement. Well, no more. No more Mr. Nice Guy. Viaţa mea de cititor e una singură. Şi cărţile „pentru mine” sunt multe pe lume. E păcat să-mi irosesc timpul cu cele care nu mi se potrivesc, doar pentru că, să zicem, „dă bine”, „aşa se cuvine”, „trebuie marcate”. Lectura e, TREBUIE să fie înainte de toate o desfătare, o plăcere. Dacă după 50 de pagini lipsesc măcar semnele unei atari promisiuni, adios! Următoarea! Am avut nevoie de 20+ ani ca să ajung la concluzia asta. Bine că n-au fost 30+, 40+ sau, şoc şi groază, 50+. Fiindcă atunci ar fi fost prea târziu.

Felul cum citeşte un scriitor diferă foarte mult de felul cum citeşte un ne-scriitor. Atenţia unui scriitor nu se limitează la acţiune, la ceea ce se spune în propoziţie. Pentru el la fel de important este şi CUM se spune un anumit lucru. Privirea lui e mai iscoditoare, e ca urechea unui muzician atunci când ascultă melodia unui confrate. Asta pentru că, fiind vorba de o artă imposibil de prins în corsetul unor reguli clare, scrisul se învaţă „la locul de muncă”. În primul rând citind! Din lipsa unor reţete universale izvorăşte şi interesul scriitorului pentru orice înseamnă mărturie artistică, fie că e vorba de memorii, interviuri, note, fie de aşa-zise manuale de creative writing. În toate astea scriitorul caută indicii despre cum ar trebui practicată această meserie, ştiind totodată foarte bine că urmăreşte să prindă în mână aburul; fiecare scriitor îşi confecţionează propriile unelte, îşi dezvoltă propriile ritualuri. Întrucât, până la urmă, „meseria” asta e cea mai puţin normată/normală din lume. O deprinde fiecare esenţialmente empiric.

Îţi dai seama că a venit momentul să te apuci de scris atunci când, citind, te identifici mai mult cu autorul decât cu personajele lui. Altfel spus, atunci când te loveşte revelaţia faptului că „Asta o puteam scrie şi eu”, având corolarul: „Şi-mi ieşea chiar mai bine.” În clipa aceea se produc două minuni, primeşti două daruri fundamentale: ştii ce vrei să fii în viaţă, ţi-ai descoperit vocaţia (căci altfel nici într-o mie de ani nu empatizai cu autorul poveştii citite) şi, bonus, ştii de unde să porneşti – ce fel de subiect ai putea aborda cu interes, care sunt zările pe care le vezi deschizându-se generos înaintea ta.

Mie mi s-a întâmplat asta în 1995, după ce am citit „Misery”, şi, chiar dacă între timp au intervenit multe permutări, de toate naturile, clipa aceea magică mi-o amintesc perfect. Atât de bine, în fapt, încât mă întreb dacă nu e cumva un episod fantast, iar eu – autorul lui.