Când ne maturizăm, de fapt nu ne deschidem orizontul, ci îl închidem necontenit, ne limităm vederile cu fiecare lucru pe care ajungem să fim convinși că îl stăpânim, ne concentrăm atenția și nu mai putem accepta în raza noastră de percepție decât lucruri punctuale. Paradoxal, dorința de cunoaștere strânge lumea în jurul nostru în timp ce ne dezvoltă mintea. Mi-amintesc încă bine sentimentul de măreție din copilărie, văd încă, deși încețoșat, imaginile fără margini de atunci, fără jaloane fixe, timpul și spațiul într-o fluiditate fermecătoare. Văd acum privirea aceea încăpătoare în ochii băiețelului meu și-mi dau seama că o va pierde, că o pierde deja cu fiecare nouă descoperire, cu fiecare bucurie pe care ne-o face răspunzându-ne corect la întrebări. Lumea se comprimă în jurul lui ca un balon care se dezumflă încet, iar el, pășind tot mai sigur, înaintează vesel și încrezător pe culoarul tot mai îngust al maturității. Și odată ajuns acolo va mai avea, poate, la răstimpuri, momente când se va gândi cu nostalgie la ce a renunțat pentru un rost în viață. Apoi își va reveni și va merge mai departe spre următorul obiectiv din lunga listă de obiective musai de bifat. Ca orice om mare, responsabil, care știe ce are de făcut.

În afara calamităților naturale, cel mai mare dușman al omului e religia, această tentativă mediocră de ordonare a lumii pe bazele unei povești sau a unei serii de povești parabolic-moralizatoare, inevitabil simpliste, accesibile tuturor. La temelia religiei găsești toate slăbiciunile omului: frica, necunoașterea, nevoia de protecție, speranța, năzuința în mai bine etc. Religia este soluția cea simplă, este scurtătura, the safe way. Omul fundamental religios e acela care se pune pe tavă, se „jertfește”, nu își asumă niciun risc, ci doar urmează o rețetă care la sfârșit îi va aduce răsplata. Meritul lui nu constă în cultivarea unicității, ci în suprimarea ei. Înscrierea într-o presupusă armată de cucerire a nemuririi este tot ceea ce îl mână, iar misiunea lui aici, pe pământ, este nu doar aceea de a se instrui pentru asta, ci și de a face recrutări. Iar aici intervine pericolul, aici religia se transformă în dușman, acesta este momentul de cotitură: convingerea că trebuie ajutați și alții să înțeleagă, misionariatul și, în cele din urmă, cucerirea. Lupta propriu-zisă, cu sânge și mațe vărsate în noroi, iar și iar, până la izbânda finală – chiar dacă pentru asta va pieri lumea. Și lumea va pieri, până la urmă, iar sfârșitul va fi religios și până acolo va fi o lungă agonie a omului care din propriile-i slăbiciuni și-a făurit o armură de fum.

Valoarea e o convenție, este ceva relativ, ea există doar într-un context anume, niciodată în abstract: valoarea unui obiect, valoarea unei monede, valoarea unui om, toate depind de cum obiectul, moneda, omul în cauză este privit și apreciat comparativ cu alte obiecte, monede, oameni; valoarea ține de ierarhie, valoarea este subiect de taxonomie, fără a stabili valoarea cu greu poți pune ordine în lucruri, de aceea de multe ori e de dorit chiar o valorizare eronată decât nicio valorizare… Sigur că cele mai mari șanse de succes le are grupul uman, adică societatea care își știe stabili cât mai corect sistemul de valori, întrucât asta aduce cu sine armonia și dezvoltarea sănătoasă. La celălalt pol, o ierarhizare valorică defectuoasă trezește animozități și sădește suspiciuni, e un fundament instabil pe care orice ai construi are șanse mici de a dăinui. Noi, în România, acum, ne aflăm undeva la mijloc: trec zile multe când mă uit în jur și văd semne îmbucurătoare, tot mai multe și mai solide, îmi crește încrederea în lumea noastră de acasă, simt chiar un fel difuz de patriotism; și vine apoi ziua când toată această agoniseală sentimentală se năruiește, ceasul se resetează și pornesc iarăși aproape de la zero. Este ziua când, de pildă, dispare fizic unul dintre cele mai odioase personaje, un vitriolant care i-a spurcat pe toți și care toți au părut să știe cât de josnic este el cu adevărat, și totuși, la pieirea lui, parcă toți se leapădă de propria memorie, abdică de la valorile pe care-n restul timpului le susțin și cad într-o transă a altruismului orb: o fi fost cum a fost, însă a fost om de valoare. Generozitatea asta născută din compasiune fără-îndoială sincer umană e semn de imaturitate și dezechilibru launtric, concesiile astea făcute în fața morții sunt slăbiciunile unei societăți (încă) debusolate, cele care continuă să cimenteze – într-un strat tot mai subțire, nădăjduiesc – lipsa îndrăznelii de a spune răspicat ce e rău și ce e bine: chiar atunci când distincția asta e mai importantă. O clipă de preget și de rătăcire foarte, extrem de greu de recuperat.