În afara calamităților naturale, cel mai mare dușman al omului e religia, această tentativă mediocră de ordonare a lumii pe bazele unei povești sau a unei serii de povești parabolic-moralizatoare, inevitabil simpliste, accesibile tuturor. La temelia religiei găsești toate slăbiciunile omului: frica, necunoașterea, nevoia de protecție, speranța, năzuința în mai bine etc. Religia este soluția cea simplă, este scurtătura, the safe way. Omul fundamental religios e acela care se pune pe tavă, se „jertfește”, nu își asumă niciun risc, ci doar urmează o rețetă care la sfârșit îi va aduce răsplata. Meritul lui nu constă în cultivarea unicității, ci în suprimarea ei. Înscrierea într-o presupusă armată de cucerire a nemuririi este tot ceea ce îl mână, iar misiunea lui aici, pe pământ, este nu doar aceea de a se instrui pentru asta, ci și de a face recrutări. Iar aici intervine pericolul, aici religia se transformă în dușman, acesta este momentul de cotitură: convingerea că trebuie ajutați și alții să înțeleagă, misionariatul și, în cele din urmă, cucerirea. Lupta propriu-zisă, cu sânge și mațe vărsate în noroi, iar și iar, până la izbânda finală – chiar dacă pentru asta va pieri lumea. Și lumea va pieri, până la urmă, iar sfârșitul va fi religios și până acolo va fi o lungă agonie a omului care din propriile-i slăbiciuni și-a făurit o armură de fum.