Când ne maturizăm, de fapt nu ne deschidem orizontul, ci îl închidem necontenit, ne limităm vederile cu fiecare lucru pe care ajungem să fim convinși că îl stăpânim, ne concentrăm atenția și nu mai putem accepta în raza noastră de percepție decât lucruri punctuale. Paradoxal, dorința de cunoaștere strânge lumea în jurul nostru în timp ce ne dezvoltă mintea. Mi-amintesc încă bine sentimentul de măreție din copilărie, văd încă, deși încețoșat, imaginile fără margini de atunci, fără jaloane fixe, timpul și spațiul într-o fluiditate fermecătoare. Văd acum privirea aceea încăpătoare în ochii băiețelului meu și-mi dau seama că o va pierde, că o pierde deja cu fiecare nouă descoperire, cu fiecare bucurie pe care ne-o face răspunzându-ne corect la întrebări. Lumea se comprimă în jurul lui ca un balon care se dezumflă încet, iar el, pășind tot mai sigur, înaintează vesel și încrezător pe culoarul tot mai îngust al maturității. Și odată ajuns acolo va mai avea, poate, la răstimpuri, momente când se va gândi cu nostalgie la ce a renunțat pentru un rost în viață. Apoi își va reveni și va merge mai departe spre următorul obiectiv din lunga listă de obiective musai de bifat. Ca orice om mare, responsabil, care știe ce are de făcut.