Destul de multă vreme am trăit prostește cu impresia că lucrurile au o singură față normală și că toate celelalte interpretări sunt denaturări forțate cu bună știință sau, cel mult, involuntar. Credința asta anula orice dezbatere, arunca în aer fundamentele dialogului în contradictoriu și, curios lucru, îmi dădea o pace suverană care mă predispunea, evident, și la cele mai negre revolte: cum e posibil ca o explicație în mod clar corectă să poată fi răstălmăcită și opusul ei, demonstrat cu lejeritate a fi normă imuabilă? Inimaginabil! Pe ce lume trăim?! Păcatele tinereții… În fapt, marele farmec al lumii noastre e capacitatea realității de-a nu se arăta otova prin ochii tuturor. Diversitatea abordărilor și  a interpretărilor asigură dinamica vieții, ține lucrurile în mișcare, întreține curgerea timpului însăși, oferă rațiunea speranțelor de tot felul. Faptul că unii văd în dorința Statului de achiziționare a sculpturii lui Brâncuși Cumințenia pământului o dovadă clară de patriotism necesar, un gest și așa prea mult timp amânat, iar alții socotesc că asta e doar o fandoseală, superfluă ca orice fandoseală, că avem acum alte priorități pe agendă sau, dimpotrivă, indiferența totală a altora față de-acest subiect nu face decât să hrănească spiritul colectiv prin exacerbarea celui individual. În definitiv, orice lucru poate fi privit din mai multe unghiuri și fiecare imagine poate fi la fel de justificată ca oricare alta – și este doar o decizie personală, sprijinită pe cei mai personali factori, aceea de a te așeza într-o vecinătate anume față de obiectul discutat. Ce n-ar trebui să uităm niciodată, oricât de aprigă ar deveni dezbaterea, este că-ntotdeauna faptele sunt tridimensionale, în vreme ce noi, unu luat câte unu, avem acces, cei mai mulți, doar la o vedere unidimensională a lui. Ideal ar fi să acceptăm până la urmă suprapunerea perspectivelor, căci doar așa vom obține o imagine cât mai apropiată de aceea cu adevărat… adevărată. Îns-acest ideal este, la rândul lui, o naivitate tot atât de mare cum era impresia mea prostească de la vârsta idealurilor naive prin excelență. Cu o diferență de poziționare: acum, idealul meu s-a maturizat, are cu două dimensiuni în plus. Ceea ce, în cazul lui, îi întărești cu atât mai mult definiția!

Înainte vreme, preț de vreo 13 ani, așa, cât timp am fost fumător cu patalama, n-am frecventat barurile pentru că acolo se putea fuma: nu le frecventam pur și simplu pentru că nu eram în largul meu acolo. Niciodată n-am simțit că, fumând, fac parte dintr-o tabără anume și, prin urmare, nu mă consideram în niciun fel privilegiat că pot intra în locuri unde domnea ceața tabagică fără ca aceasta să-mi provoace urticarie. Nici după ce m-am lepădat de viciu, de patru ani buni (cu adevărat buni!), n-am strâmbat din nas atunci când trebuia să împart un loc cu mai mulți fumători. Acum însă, când s-a instituit prin lege contravenția fumatului nu doar în locuri publice, ci în toate locurile în care oamenii se-adună să socializeze, parcă-mi vine să le dau dreptate celor care, cu o obstinație de care-mi amintesc eu însumi cât se poate de intim, refuză să-și pună sănătate înaintea gestului cool transformat în compulsiune. Spațiul public aș susține oricând că trebuie să fie acel teren neutru la care să aibă acces oricine, indiferent de ce tabieturi sau credințe lăuntrice are, atâta timp cât acceptă să nu lezeze cu ele pe alții, care au alte tabieturi și alte credințe lăuntrice. Barurile, totuși, localurile private, deși îndeplinesc o funcție de socializare, intră în altă categorie: sunt spații private destinate inevitabil clientelei, care din start presupune o selecție. Un local pentru fumători, marcat ca atare, ar trebui să aibă tot dreptul să existe la fel cum există, de pildă, restaurante vegetariene. Un atare aranjament mi se pare chiar mai civilizat decât exilarea tuturor fumătorilor în spații exterioare, pe terase, care, oricât am suci-o, sunt într-o mult mai mare măsură ȘI spații publice. Prin urmare, nefumătorul din mine înțelege în continuare nevoia fumătorului care am fost de-a ști că, odată ieșit din casă, există-n lumea asta românească locuri private unde să poată trăi așa cum a ales, fie și greșit, iar nu să fie forțat, ca un înotător pe sub apă, să-și umple vârtos plămânii cu fum la scufundarea în lume și să iasă la suprafață doar când se-nverzește la față.

Woodrow Wilson avea 50 de ani în 1906 și era președintele Universității Princeton. Îl despărțeau doar șapte ani de învestitura sa ca al 28-lea președinte al SUA. Contrar memoriei care i s-a păstrat, era cam fixist, un conservator în gândire, aproape puritan by the book, nu vedea cu ochi  buni promovarea femeii în societate și situația negrilor îl lăsa rece. Îl preocupau mai tare încercările lui Andrew West, decanul școlii postuniversitare pentru doctoranzi de la același Princeton, de a-i săpa poziția cu perfidie. În 1906, lupta dintre cei doi atinsese cote înalte. West reușise să convingă un miliardar bătrân să-și lase întreaga avere Universității, dar cu condiția ca de acei bani să dispună numai și numai West. Asta a fost ca o lovitură de trăsnet pentru cel care ocupa-n clipa aceea reședința de pe strada Prospect, dușmanul declarat al cluburilor sociale (eating clubs) din campus a căror susținere simțea că o pierde. Woodrow se și vedea debarcat de conducerea consiliului de administrație universitară! Astfel că, în 30 mai 1906, face al doilea atac cerebral din viața sa (după cel de la 39 de ani, tăinuit cu strășnicie). Urmează douăsprezece zile de handicap fizic. Doctorii îl sfătuiesc să-și delege atribuțiile: stresul prin care trecea era pur și simplu prea mare, îi punea viața în pericol. Nonsense! spune un Wilson slăbit, cu vederea la ochiul stâng aproape complet pierdută. Să consultăm un specialist de renume mondial! Așa intră în scenă Dr. de Sweinitz. Acesta vine la reședința președintelui (deocamdată de universitate) și îl consultă temeinic, face anamneza purtând discuții cu familia și toți cunoscuții pacientului, și ajunge la concluzia că acesta suferise până atunci nu mai puțin de paisprezece căderi psihice și fizice. Diagnosticul e de arterioscleroză! O nouă lovitură, aceasta cu potențial chiar fatal. Wilson îl roagă să nu facă public rezultatul. Dr. de Sweinitz acceptă cu o condiție: ca pacientul să respecte întocmai tratamentul pe care i-l va prescrie. Însă tratamentul depășește orice închipuire, chiar și pentru acele vremuri și, mai ales, pentru ambițiile viitorului președinte SUA: retragerea completă din viața publică, renunțarea la discursurile grandilocvente, un obicei care îl consumă pe Wilson, obicei de a transforma simple opinii și închipuiri în discursuri înflăcărate, neapărat ținute în fața unui public numeros. Mai mult, dl. Wilson trebuie să renunțe la obiceiul de-a citi cărți, „întrucât un om având temperamentul său nu poate citi cuvintele altcuiva fără să-și dorească a le combate, ceea ce duce inevitabil la «verbalizarea» gândurilor sale și, astfel, la atitudine grandilocventă. Wilson este chinuit de faptul că gândește neîncetat! Asta a dus la tensiune arterială ridicată și la forțarea nervilor și-a tuturor organelor sale vitale”. Prin urmare, doctorul sfătuiește ca pacientul să renunțe la gândit, căci el nu poate gândi fără să-și dorească să și scrie și să țină discursuri – un cerc vicios care-l va duce în pământ. Auzind acestea, soția lui, dna. Wilson, plânge cu lacrimi de crocodil, neconsolată. Totuși, doctorul o liniștește: dacă pacientul îi va urma sfaturile și va lua toate medicamentele pe care i le va prescrie, e de așteptat ca familia să se mai bucure de prezența lui câțiva ani, „dar nu mai puțin de cinci, estimez eu, dnă. Wilson, și nu mai mult de, poate, șapte. Dar pentru asta trebuie să nu-și mai permită niciodată să gândească așa cum a făcut-o înainte.” — Cel puțin, așa descrie episodul Joyce Carol Oates în The Accursed (Ecco, 2013).