Woodrow Wilson avea 50 de ani în 1906 și era președintele Universității Princeton. Îl despărțeau doar șapte ani de învestitura sa ca al 28-lea președinte al SUA. Contrar memoriei care i s-a păstrat, era cam fixist, un conservator în gândire, aproape puritan by the book, nu vedea cu ochi  buni promovarea femeii în societate și situația negrilor îl lăsa rece. Îl preocupau mai tare încercările lui Andrew West, decanul școlii postuniversitare pentru doctoranzi de la același Princeton, de a-i săpa poziția cu perfidie. În 1906, lupta dintre cei doi atinsese cote înalte. West reușise să convingă un miliardar bătrân să-și lase întreaga avere Universității, dar cu condiția ca de acei bani să dispună numai și numai West. Asta a fost ca o lovitură de trăsnet pentru cel care ocupa-n clipa aceea reședința de pe strada Prospect, dușmanul declarat al cluburilor sociale (eating clubs) din campus a căror susținere simțea că o pierde. Woodrow se și vedea debarcat de conducerea consiliului de administrație universitară! Astfel că, în 30 mai 1906, face al doilea atac cerebral din viața sa (după cel de la 39 de ani, tăinuit cu strășnicie). Urmează douăsprezece zile de handicap fizic. Doctorii îl sfătuiesc să-și delege atribuțiile: stresul prin care trecea era pur și simplu prea mare, îi punea viața în pericol. Nonsense! spune un Wilson slăbit, cu vederea la ochiul stâng aproape complet pierdută. Să consultăm un specialist de renume mondial! Așa intră în scenă Dr. de Sweinitz. Acesta vine la reședința președintelui (deocamdată de universitate) și îl consultă temeinic, face anamneza purtând discuții cu familia și toți cunoscuții pacientului, și ajunge la concluzia că acesta suferise până atunci nu mai puțin de paisprezece căderi psihice și fizice. Diagnosticul e de arterioscleroză! O nouă lovitură, aceasta cu potențial chiar fatal. Wilson îl roagă să nu facă public rezultatul. Dr. de Sweinitz acceptă cu o condiție: ca pacientul să respecte întocmai tratamentul pe care i-l va prescrie. Însă tratamentul depășește orice închipuire, chiar și pentru acele vremuri și, mai ales, pentru ambițiile viitorului președinte SUA: retragerea completă din viața publică, renunțarea la discursurile grandilocvente, un obicei care îl consumă pe Wilson, obicei de a transforma simple opinii și închipuiri în discursuri înflăcărate, neapărat ținute în fața unui public numeros. Mai mult, dl. Wilson trebuie să renunțe la obiceiul de-a citi cărți, „întrucât un om având temperamentul său nu poate citi cuvintele altcuiva fără să-și dorească a le combate, ceea ce duce inevitabil la «verbalizarea» gândurilor sale și, astfel, la atitudine grandilocventă. Wilson este chinuit de faptul că gândește neîncetat! Asta a dus la tensiune arterială ridicată și la forțarea nervilor și-a tuturor organelor sale vitale”. Prin urmare, doctorul sfătuiește ca pacientul să renunțe la gândit, căci el nu poate gândi fără să-și dorească să și scrie și să țină discursuri – un cerc vicios care-l va duce în pământ. Auzind acestea, soția lui, dna. Wilson, plânge cu lacrimi de crocodil, neconsolată. Totuși, doctorul o liniștește: dacă pacientul îi va urma sfaturile și va lua toate medicamentele pe care i le va prescrie, e de așteptat ca familia să se mai bucure de prezența lui câțiva ani, „dar nu mai puțin de cinci, estimez eu, dnă. Wilson, și nu mai mult de, poate, șapte. Dar pentru asta trebuie să nu-și mai permită niciodată să gândească așa cum a făcut-o înainte.” — Cel puțin, așa descrie episodul Joyce Carol Oates în The Accursed (Ecco, 2013).