Dovezi că-n lumea asta mare și lată există echilibre am tot avut, dar acum, abia acum constat încă unul cât se poate de stupefiant: după ce m-am decis printr-un capriciu să las barba să crească, tot dintr-un capriciu m-am decis să tund părul. I mean, să-l tund cu adevărat! Treapta 3 sau 4, like. Așa cum nu l-am mai avut din anul eclipsei, ’99, de s-au scandalizat delicat și civilizat toți cei dragi. Ei bine, acum sunt mai liniștit. Am înțeles că-n spatele deciziilor mele aparent capricioase stă echilibrul situației demografice a părului de pe căpățâna mea. Fiindcă, vedeți voi, armonia universală pornește de la lucruri mărunte ca acesta. Dacă e să fie pace într-un colț al lumii, într-altul nu poate să fie decât război. Dacă e ca un copilaș din Africa Sub-sahariană să primească un bob de linte în plus la prânz, undeva în Luxemburg un bucătar celebru trebuie să omită trei grame de caviar din comanda unui client. La fel, mutatis mutandis, dacă e ca barba lui Mircea din Paleu să crească, undeva la polul opus al capului său trebuie să se petreacă o defrișase. Limpede ca bună-ziua.

În viață, totul este politică. Și, dacă nu este, se vrea să fie. Este nevoia de strategie și de proiecție în timpi, pe etape de execuție, cu ținte sigure. Este vorba despre poziționare. Vecinătățile dictează reușita unui efort. Sprijinul câștigat în fel și chip. Expunerea are rostul ei, desigur. Cei care se nasc cu instinctul ăsta sunt din start câștigători. Ei sunt adaptații la lumea noastră, produsul de top. Flerul îi ajută să transforme în reușită orice, chiar de-i bulă de săpun. Din păcate, nu știu dacă „arta” aceasta poate fi deprinsă. Mulți încearcă, sigur că-ncearcă, dar adesea însăilarea lor e vizibilă și-atunci îi paște ridicolul. Ei sunt carieriștii notorii, cei prinși cu mâța-n sac. Singurul lor neajuns este lipsa harului din spatele ambiției. Le-a fost negată, la nivelul râvnit, naturalețea. Datorită setării… genetice, multe vieți de succes pot trece ca atinse de aburul norocului. Cred, dimpotrivă, că norocul este răstălmăcirea poetică a predestinării (în sens evolutiv): ceea ce din exterior pare a fi urmarea neașteptată a unui concurs incredibil de împrejurări este, de fapt, consecința firească a mișcării instinctiv-politice, o formă superioară de evoluție a speciei, adaptarea la viețuirea în societatea globală. Într-un fel sau altul, cu toții depindem de-aceste relaționări, până la un anumit nivel cu toții trebuie să împletim firul ăsta cu-ale noastre firi. Unii însă ne oprim acolo; a trece mai departe de necesar ar însemna să ne rupem baierele minții. Și-atunci preferăm politica intimităților asumate: aparentul paradox al adaptării la neadaptare.

Nu-mi dă mâna să fiu tranșant aproape niciodată. Zilnic se lansează subiecte noi și zilnic văd păreri săpate-n piatră, oameni care le exprimă cu convingerea sinceră că impresia lor e singura valabilă, iar cealaltă, doar fiindcă vine de la altcineva, e-n mod evident eronată. Siguranța asta a gândului exprimat mă sperie, în momentul doi, după ce fac un pas în spate, după ce mă scutur de efectul imediat la care nu reușesc să fiu imun. Într-o primă fază-mi vine să aplaud opiniile astea ritoase, mai ales când par a se suprapune convingerilor mele, îns-apoi, din fericire, (încă) vine clipa de luciditate, contragreutatea care-mi place să cred că mă echilibrează de cele mai multe ori. Fiindcă nu poate fi posibil ca un om, indiferent de construcția lui educativă și culturală, să aibă soluții la toate problemele zilei. E inuman ca impresiile oricui să capete forma unor ucazuri. E sfidător la adresa celorlalți, care, chiar dacă gândesc la fel, își păstrează o doză de îndoială. Remarc în ultimul timp instaurarea acestei maladii, fără doar și poate pornită din logica „dezbaterii” din programele televiziunilor de știri, o maladie care toarnă în venele victimei magma convingerii supreme și cât ai clipi îi cimentează întreaga structură, îl transformă într-o efigie interioară pe care și-o expune cu dangăt de gong, peremptoriu, fără nicio ezitare și fără a clipi. Oamenii fără îndoieli și fără rețineri par a fi rezultatul anilor din urmă, anii descătușării expresiei de sine debutați de exemplul mediatic și desăvârșiți de mediul online. Normal, atunci, că instanțele probate în timp își pierd din acoperire și vocea lor, aproape-ntotdeauna conținând doza necesară de relativitate, nu mai înseamnă nimic în corul glasurilor de oțel.