În viață, totul este politică. Și, dacă nu este, se vrea să fie. Este nevoia de strategie și de proiecție în timpi, pe etape de execuție, cu ținte sigure. Este vorba despre poziționare. Vecinătățile dictează reușita unui efort. Sprijinul câștigat în fel și chip. Expunerea are rostul ei, desigur. Cei care se nasc cu instinctul ăsta sunt din start câștigători. Ei sunt adaptații la lumea noastră, produsul de top. Flerul îi ajută să transforme în reușită orice, chiar de-i bulă de săpun. Din păcate, nu știu dacă „arta” aceasta poate fi deprinsă. Mulți încearcă, sigur că-ncearcă, dar adesea însăilarea lor e vizibilă și-atunci îi paște ridicolul. Ei sunt carieriștii notorii, cei prinși cu mâța-n sac. Singurul lor neajuns este lipsa harului din spatele ambiției. Le-a fost negată, la nivelul râvnit, naturalețea. Datorită setării… genetice, multe vieți de succes pot trece ca atinse de aburul norocului. Cred, dimpotrivă, că norocul este răstălmăcirea poetică a predestinării (în sens evolutiv): ceea ce din exterior pare a fi urmarea neașteptată a unui concurs incredibil de împrejurări este, de fapt, consecința firească a mișcării instinctiv-politice, o formă superioară de evoluție a speciei, adaptarea la viețuirea în societatea globală. Într-un fel sau altul, cu toții depindem de-aceste relaționări, până la un anumit nivel cu toții trebuie să împletim firul ăsta cu-ale noastre firi. Unii însă ne oprim acolo; a trece mai departe de necesar ar însemna să ne rupem baierele minții. Și-atunci preferăm politica intimităților asumate: aparentul paradox al adaptării la neadaptare.