Recitire = regăsire

Mă trezesc astăzi, inexplicabil, cu o poftă nebună de Sadoveanu. Iau volumele lui la frunzărit, pe rând. Dau peste sublinieri vechi, adnotări şi semne lăsate cu mai bine de zece ani în urmă de-o mână care, deşi-mi aparţinea, scria, la propriu, într-un fel străin mie, cel de acum. Cam atât, mai bine de zece ani, a însemnat pauza de Sadoaveanu pe care am luat-o, după ce făcusem într-o vară toxiinfecţie literară şi mai că nu-mi vărsasem în vasul de veceu maţele pline de moldovenisme arhaice. 

Îl regăsesc acum cu imensă plăcere. Am recitit Ochi de urs şi 24 iunie. Până să pun capul pe pernă mai vreau încă o bucată bună, de data asta din Morminte. De dragul vremurilor vechi am recitit şi pasajele referitoare la scrierile astea din Sadoveanu sau Utopia cărţii a lui Manolescu – am exegeza asta într-o variantă xerocopiată, legată manual şi acum foarte îngălbenită.

Ce n-aş da să am acum timpul de odinioară şi să pot retrăi întocmai plăcerea primelor lecturi din Creanga de aur, Nicoară Potcoavă, Fraţii Jderi, Baltagul, Nunta domniţei Ruxanda, Zodia Cancerului, Venea o moară pe Siret, Hanul Ancuţei şi multe, multe altele!

Vouă vă place Sadoveanu, Mihail Sadoveanu?

„Free at last!”

N-am fost niciodată un fan înflăcărat al celor de la Guns N’ Roses. Îmi plăceau câteva piese, însă niciodată n-am gustat toate produsele lor. Problema era că nu reuşeam să găsesc structura din spatele multor construcţii muzicale. Iar ăsta-i întotdeauna un lucru important pentru mine. Oricât de zgomotoasă ar fi o piesă, oricât de aparent dezordonată, dacă formaţia aceea a compus-o cu cap se simte viaţa din măruntaiele ei. La Metallica, de pildă, nu aveam ce reproşa – nici măcar la destrăbălările de pe Kill ‘Em All.

Ei, lucrurile s-au schimbat. Anul ăsta – muzicaliceşte vorbind – mi-a adus două surprize nesperate. Prima – Death Magnetic-ul dragilor mei metallicişti, iar a doua – Chinese Democracy-ul lui Axl, că numa’ el a mai rămas din vechea formulă. Şi mă gândesc acum că poate aşa trebuia să fie de la început, că ceilalţi, în frunte cu Slash, nu aveau de la început ce căuta în Guns N’ Roses. Undeva, într-o cronică din Entertainment Weekly, parcă (n-am chef să caut acuma linkul), autorul articolului spune că abia acum se vede cine a fost tot timpul geniul formaţiei. Right you are, my friend!

axlChinese Democracy e o bijuterie. Nu se poate să nu-ţi placă toate, TOATE piesele de pe el. Sunt atât de minuţios lucrate, fiecare detaliu e la locul lui, nicio bătaie nu-i în plus, încât aşteptarea asta de 14-15 ani chiar se justifică. Ce mai tura-vura, cu albumul ăsta Axl Rose aka Guns N’ Roses m-a convins definitiv că este un muzician/compozitor/cântăreţ desăvârşit.

Să mai spun că partitura lui vocală e atât de variată, încât nimeni, niciodată, nu va putea să realizeze vreun cover după piesele de pe Chinese Democracy?

Printre preferatele mele: Madagascar, Better, There Was A Time, Street of Dreams, I.R.S., This I Love, Prostitute, Catcher in the Rye, Shackler’s Revenge, If The World, Scraped, Riad N’ The Bedouins, Sorry, Chinese Democracy. 😀 Mda, tot albumul. Nu neapărat în ordinea asta, da’ musai cu Madagascar în frunte.

Luaţi de-l ascultaţi: e(ra? – acuma văd că-s numa 6 piese) free on-line la porţiunea lor de MySpace.

Am ieşit udemerist!

Acum, cu puţin înaintea Marii Zile a Marii Votări, am zis să răspund şi eu la un chestionar (de aici) ca să aflu odată pentru totdeauna ce culoare are inima mea politică. Ei bine, clasamentul rezultat în urma răspunsurilor mele e condus, cu 66%, de UDMR. Urmează, la egalitate, cu 63%, PNL si celălalt L, PD. Ironia ironiilor, pe locul patru, cu 51%, a ieşit PB, adică Partidul Becaliot! Ptiu, drace! În încheierea topului, penultimul lor (38%) e ocupat de tandemul PSD-PC, iar pe ultimul, pfiu!, e PRM (32%).

Concluziile, dragii mei? Mi-am confirmat ceea ce susţin încă de mult timp: tare, tare mult mi-ar fi plăcut mie să mă nasc ungur. 🙂