Mă trezesc astăzi, inexplicabil, cu o poftă nebună de Sadoveanu. Iau volumele lui la frunzărit, pe rând. Dau peste sublinieri vechi, adnotări şi semne lăsate cu mai bine de zece ani în urmă de-o mână care, deşi-mi aparţinea, scria, la propriu, într-un fel străin mie, cel de acum. Cam atât, mai bine de zece ani, a însemnat pauza de Sadoaveanu pe care am luat-o, după ce făcusem într-o vară toxiinfecţie literară şi mai că nu-mi vărsasem în vasul de veceu maţele pline de moldovenisme arhaice.
Îl regăsesc acum cu imensă plăcere. Am recitit Ochi de urs şi 24 iunie. Până să pun capul pe pernă mai vreau încă o bucată bună, de data asta din Morminte. De dragul vremurilor vechi am recitit şi pasajele referitoare la scrierile astea din Sadoveanu sau Utopia cărţii a lui Manolescu – am exegeza asta într-o variantă xerocopiată, legată manual şi acum foarte îngălbenită.
Ce n-aş da să am acum timpul de odinioară şi să pot retrăi întocmai plăcerea primelor lecturi din Creanga de aur, Nicoară Potcoavă, Fraţii Jderi, Baltagul, Nunta domniţei Ruxanda, Zodia Cancerului, Venea o moară pe Siret, Hanul Ancuţei şi multe, multe altele!
Vouă vă place Sadoveanu, Mihail Sadoveanu?
Mircea Pricăjan 
Da, enorm. Noroc că nu stai departe, poate iau şi eu o carte de-a lui după 15 decembrie.
haide când pofteşti. ştii deja unde-i raftul lui. e pe alese 🙂
Porbabil ca acum mi-ar placea, daca mi-as face timp sa-l citesc, dar marturisesc ca, in adolescenta, cand trebuia sa fac asta pentru scoala, nu mi-a placut deloc. Imi aduc aminte ca am am avut nevoie de o intreaga vacanta de vara ca sa parcurg, cu chiu cu vai, din scoarta-n scoarta, Fratii Jderi…
Dar am aproape toata colectia lui de Opere, aparuta acum multi ani la Editura de Stat pentru Literatura si Arta, si sper sa le citesc cand voi fi o tanara pensionara 🙂
seria aceea e preferata mea. şi nu numai pentru că a apărut sub directa supraveghere a autorului. nu ştiu, îmi place corpul de literă. şi faptul că se vede clar tiparul cu plumb. e şi o experienţă tactilă.
oricum, ceva m-a fermecat încă de la început la sadoveanu, dar mi-ar fi greu să spun convingător ce… fără să sune a text de manual şcolar 🙂
Eu impartasesc parerea tusei Vero, desi am experimentat exact aceeasi problema abia pe la sfarsitul anilor ’90 (atunci eram adolescent, nu e vina mea). Some things will never change 🙂
Oricum, pentru un traducator clasicii literaturii romane sunt o lectura/relectura obligatorie (si nu de vacanta 🙂
Ei, Vlad, nu se poate spune ca nu l-am citit chiar de loc 🙂
Pe langa Fratii Jderi, cu care m-am chinuit, am citit, tot in adolescenta, dar cu placere, Nicoara Potcoava si Divanul Persian. Plus ceva povestiri scurte, dintre care imi aduc aminte de Un Om Necajit (cred ca era in manualul de lb romana) si de Dumbrava Minunata, pe care mi-au citit-o si recitit-o altii, inainte de a merge la scoala!
Partea amuzanta este ca la examenul de bacalaureat, dupa ce am invatat o gramada de versuri ca sa pot da citate, ca asa era moda, m-am trezit la oral cu un subiect despre Sadoveanu. Am uitat la ce se referea, cu exactitate (era un soi de subiect de sinteza, nu despre o opera anume), dar imi aduc aminte ca, in prima faza, am fost gata sa plang de ciuda. Pe urma am reusit sa incropesc ceva, dand cu papagalul, de voie, de nevoie, si am fost foarte surprinsa cand am sfarsit prin a ma alege cu un zece 😛 Oricum, am considerat asta drept o mare victorie 😀
Insa, dintre clasicii nostri, cred ca o sa-l prefer intotdeauna pe Rebreanu.
N-am insinuat asta, scuze. Era un fel de „trebuie sa-l citesti, n-ai ce sa-i faci” mai mult pentru mine 🙂
N-ai de ce sa-ti ceri scuze. Si poliloghia mea a fost tot mai mult pentru mine 😀
Oo, Rebreanu! Don’t get me started! 🙂 E şi printre preferaţii mei of all time. Mi-au plăcut povestirile lui, nuvelele, dar şi romanele mai puţin… comentate. „Jar”, de pildă, sau „Amândoi”. Nici „Gorila” n-a fost mai prejos.
Mi-a plăcut mult şi Petrescu – Cezar mai mult decât Camil. 😀 „Întunecare” am citit de vreo 3 ori, cred – şi o şi am în vreo patru ediţii diferite. „Oraş patriarhal” are un parfum aparte, „Calea Victoriei”, „Plecat fără adresă”, „Apostol”, „Duminica orbului”, până şi „Aurul negru” au fost o plăcută experienţă de lectură. „Romanul lui Eminescu”, în trei volume, a fost şi el interesant pe alocuri. Ce mai, mi-a plăcut. 🙂
Se vede, cred, din înşiruirile astea că, atunci când dau peste un autor care-mi place, încerc să-i citesc cât mai multe cărţi. Şi-mi devine mai drag cu fiecare-n parte, chiar dacă nu-s toate la aceeaşi valoare.