Nu mi-a plăcut niciodată la şcoală. Am învăţat aproape totul singur, citind în camera mea de acasă. A fost însă un rău necesar. De cele mai multe ori (excepţiile – adică normalităţile – sunt de apreciat!), acolo am avut ocazia să testez „pe viu” lucrurile teribile pe care le aflam în cărţi despre firea omenească. Intransigenţa idioată, făloşenia găunoasă, ambiţia oarbă, pizma oţărâtă. Între alungarea din clasă fiindcă aveam cercel în ureche (clasa a VI-a, cred), nota 1 încasată fiindcă purtam plete (clasa a IX) şi neabsolvirea modulului de metodică a predării limbii engleze fiindcă îndrăznisem să contest rezultatul primului examen (iar le celelalte trei sau patru reexaminări am fost picat „by default” – anul III, dacă nu mă înşel), am avut parte de lecţii nenumărate despre cum să NU fii în viaţă. Un rău necesar, cum spun. Cele mai frumoase amintiri din şcoală sunt cărţile pe care le citeam pe sub bancă.

Astă-vară am fost iarăşi la greci. Ca anul trecut, în acelaşi loc, în aceeaşi clădire, doar cu un etaj mai jos. La poalele Muntelui Olimp. În timpul alergării, într-o dimineaţă, pe faleză, departe de plaja care deja începea să se umple de turişti, am văzut un individ care stătea în poziţia lotus pe un prosop, alături de-un căţeluş. Părea că meditează. Singur, în linişte, cu faţa la mare, cu spatele la munte. Sfidător parcă la adresa Olimpului din zare, cu legendele lui cu tot. Imaginea m-a intrigat. Era o poveste acolo.

La întoarcere, am scris povestea. La persoana întâi. I-am spus COSTAS şi m-am bucurat că pot astfel să onorez invitaţia Doinei Ruşti de a participa la seria de istorisiri pe care urma să o îngrijească pe site-ul Arts United.

Iar acum mă bucur o dată în plus că vă pot pofti să citiţi povestea lui Costas: http://artsunited.ro/mircea-pricajan-costas-1492, într-o companie de autori de excepţie: Varujan Vosganian, Cristina Nemerovschi, Lucian Mîndruţă, Dan C. Mihăilescu şi, nu în ultimul rând, Radu Găvan, despre care veţi mai auzi mult de aici înainte.

Mulţumesc din suflet, Doina Ruşti! Lectură plăcură, dragilor!

Ce formează un om? Vă spun ce şi-a lăsat cel mai tare amprenta asupra mea.

Înainte să descopăr literatura (pe la 12-13 ani), am descoperit muzica rock. Prin intermediul ei am avut acces inclusiv la literatură (v. nenumăratele piese inspirate din cărţi de căpătâi), dar, mai presus de orice, am avut acces la limba engleză. Graţie muzicii rock am îndrăgit engleza.

În epoca pre-internet, pre-televiziune nonstop, corespondam prin poştă cu alţi rockeri, făceam schimb de versuri ale formaţiilor noastre preferate. Cu ele în faţă ascultam apoi iar şi iar piesele lor, memorând de multe ori cuvintele motamo, fără a le înţelege sensul. Treptat însă, fără efort, sensurile au venit, s-au format în mintea mea natural, ca o sămânţă din care ies mlădiţe. Atunci am înţeles că băieţii aceia zbuciumaţi şi zgomotoşi chiar aveau ceva în cap. Că muzica lor e mai mult decât sunet şi că armonia, aşa bizară cum poate părea pentru un neiniţiat, dublează de fapt un mesaj cât se poate de profund.

Aşa că vă spun cu mâna pe inimă: dacă nu era muzica rock în viaţa mea, sigur-sigur nu ajungeam cel care sunt. Aş fi trăit mult mai sărac spiritual.

Bun, şi acum să-l mai ascult o dată (a câta?) pe Ozzy cu „Killer of Giants”.