Întotdeauna am suferit fiindcă nu sunt un fast reader. Citesc în medie câte o carte pe săptămână, ceea ce se traduce prin aproximativ 50-60 de cărți pe an. Jurnalul de lectură pe care îl ţin de vreo 17 ani confirmă această tristă statistică: Abia acum mă apropii de 900 de volume (consemnez aproape exclusiv romanele, nepunând la socoteală cărțile de interviuri, de poezie etc.). Si mă apucă nervii când văd câte alte cărți aș vrea să citesc în acest timp! Lista se lungește întruna. Motiv pentru care am devenit, în ultima vreme, extrem de selectiv cu ce cărți citesc. Știind că nu pot lăsa o carte neterminată, mă documentez destul de mult înainte să-mi dedic timpul unui titlu anume, atunci când nu merg de-a dreptul la sigur (cazul clasicilor, pe care nu-i neglijez si din care am veșnic de recuperat). Cred că astăzi, mai mult decât în alte vremuri, situația cititorului conștient si riguros este complicată de oferta bogată şi, mai ales, de accesul facil. Nu o dată mi-am dorit, leneș, să am de ales dintr-o listă limitată, alcătuită de preferință din valori verificate.

Memoria e co-autorul perfect, complicele ideal, propagandistul vieţii noastre. Manipulatorul prin excelenţă. În lumina memoriei, nimic nu este cum a fost, ci doar cum trebuie să fi fost pentru a da sens poveştii noastre. M-au fascinat întotdeauna memoriile scrise după mulţi ani de la consumarea faptelor rememorate, m-am lăsat deseori înşelat de naraţiunea impecabilă a evenimentelor, până-n cele mai mărunte detalii scenice şi cu aportul celor mai tainice gânduri de conjunctură. E evident că nimeni, oricât de prodigioasă i-ar fi memoria, nu poate păstra în magazia minţii, peste decenii, o cantitate atât de mare de informaţii. Şi totuşi, la clipa aducerilor aminte intră în funcţiune acest co-autor, persoana noastră ficţională, care reconstruieşte un moment, complice, întru – chipurile – credibilizarea, ba chiar aurirea sa. Întrebarea care se pune e cât din ceea ce suntem se datorează acestei măsluiri, în ce grad minciuna „albă”, de context, ne dictează prezentul – care prezent, la rândul său, va ajunge inevitabil sâmburele altei benigne mistificări, care, la rândul său, va dicta asupra altui prezent, care…

Există la copii o vârstă a răzvrătirii organice. În faţa oricărei cerinţe, oricât de banale, copilul răspunde automat pe dos. Doar aşa, pentru a fi în răspăr. Pentru a-şi afirma prezenţa. Se spune că aceasta este o etapă esenţială în formarea lui ca om în societate. Că orice acceptare începe – instinctiv – cu o negare. Existenţa, simte copilul într-un fel atavic, nu are sens în absenţa împotrivirii. Acceptarea otova este sinonimă cu aneantizarea. Astfel că pentru el, copilul, lipsindu-i discernământul (care este un atribut eminamente cerebral), împotrivirea în tot şi în toate reprezintă pasul firesc, dictat de memoria ancestrală, către afirmarea propriei existenţe. Această pornire, conservată şi rafinată în timp la adulţi, este în fapt motorul dezvoltării, al progresului – nici mai mult, nici mai puţin. Poate că de aceea se spune despre spiritele revoluţionare, despre răzvrătiţii sorţii, despre cei orbiţi de eroism că sunt nişte naivi, că s-au „copilărit”, când, la drept vorbind, ei doar continuă lupta cu nefiinţa din care ne naştem cu toţii.