Lecturile mele sunt dintre cele mai eclectice. Remarc deloc mirat că am deschise acum mai multe fronturi. Clasici români (V. Voiculescu, „Capul de zimbru”), clasici ruşi (Dostoievski, „Idiotul”), horror contemporan (Koontz, „77 Shadow Street”), horror ultra-contemporan (McKinney, „Inheritance”, şi „Best Horror of the Year”, vol. 5, de Datlow). De curiozitate am început şi „Deadline” de… Sandra Brown. (Nu e deloc rău. Altă preconcepţie românească spulberată. Doamna Brown scrie thrillere mai onest decât domnul Brown!) Cam aşa stau lucrurile aproape întotdeauna. Ba poate chiar mai complicat de atât, dacă adăugăm amestecului literatura românească actuală şi mainstreamul internaţional contemporan.

Din fericire şi în acelaşi timp din păcate (!), trăim vremuri în care oferta editorială este absolut colosală, iar un scriitor trebuie să fie mereu la curent cu tot ce e nou, fără a pierde însă din vedere nimic din ceea ce este vechi şi bun. Asta înseamnă, implicit, că îi rămâne infinit mai puţin timp pentru scris decât avea, la vremea lui, spre exemplu, Dickens. Or, bunăoară, mai recent, chiar Preda. Mai înseamnă şi că, măcar teoretic, produsul său este mult mai cizelat şi mai bine acordat cu vremurile.

Obligativitatea de a scrie în fiecare zi măcar o pagină, pentru a păstra legătura cu universul ficţiunii tale, e o utopie. Cel puţin în cazul meu. Adesea, dacă nu mi se întind înainte măcar 2-3 ore în care altceva să nu am de făcut decât să plonjez în lumea pe care o construiesc, mai bine nu purced la drum. Nu pot să scriu pe fragmente mici. La mine, scrisul e imersiune, e cvasi-transă. Or, asta nu poţi face într-o băltuţă, într-un răstimp de câteva zeci de minute. Prefer să schiţez în pauzele acelea, să creionez viitoare episoade ori să notez succint subiecte pe care, poate, nu le voi dezvolta niciodată. Şi astfel să amân scrisul propriu-zis pentru când va fi timp suficient. Cred în schimb în adevărul celeilalte vorbe de căpătâi: Scuza că nu ai timp nu ţine. Ţimpul pentru scris, la fel ca şi acela pentru citit, ţi-l faci singur.

Descopăr cu mirare că, în scrierea unei povestiri, cel mai tare mă atrage construcţia de personaj, contextualizarea, punerea în scenă. Nu intriga, nu dialogul, nu întorsăturile neaşteptate de situaţie. Cum ar trebui, poate. Drept urmare, deşi având adesea un subiect şocant, prozele mele actuale nu sunt poveştile alerte pe care le citesc cu maximă plăcere la autorii anglo-saxoni de gen. Este posibilă (i.e. firească) o astfel de ambivalenţă? Se poate ca proza pe care o scrii să urmeze cu totul altă direcţie faţă de proza pe care o citeşti cu predilecţie? Îmi place să cred că acesta e un semn de maturitate. Personajul, cu tot bagajul lui de trăiri şi cu tot trecutul din care vine, trebuie să fie pe primul loc. Întotdeauna. Iar dacă mâna care scrie mă trage nu spre acele descrieri succinte care stau în umbra acţiunii trepidante, ci spre iscodirea cu răbdare a celui care susţine şi motivează în definitiv naraţiunea, eu cred că e cu atât mai bine.