Felul cum citeşte un scriitor diferă foarte mult de felul cum citeşte un ne-scriitor. Atenţia unui scriitor nu se limitează la acţiune, la ceea ce se spune în propoziţie. Pentru el la fel de important este şi CUM se spune un anumit lucru. Privirea lui e mai iscoditoare, e ca urechea unui muzician atunci când ascultă melodia unui confrate. Asta pentru că, fiind vorba de o artă imposibil de prins în corsetul unor reguli clare, scrisul se învaţă „la locul de muncă”. În primul rând citind! Din lipsa unor reţete universale izvorăşte şi interesul scriitorului pentru orice înseamnă mărturie artistică, fie că e vorba de memorii, interviuri, note, fie de aşa-zise manuale de creative writing. În toate astea scriitorul caută indicii despre cum ar trebui practicată această meserie, ştiind totodată foarte bine că urmăreşte să prindă în mână aburul; fiecare scriitor îşi confecţionează propriile unelte, îşi dezvoltă propriile ritualuri. Întrucât, până la urmă, „meseria” asta e cea mai puţin normată/normală din lume. O deprinde fiecare esenţialmente empiric.

Îţi dai seama că a venit momentul să te apuci de scris atunci când, citind, te identifici mai mult cu autorul decât cu personajele lui. Altfel spus, atunci când te loveşte revelaţia faptului că „Asta o puteam scrie şi eu”, având corolarul: „Şi-mi ieşea chiar mai bine.” În clipa aceea se produc două minuni, primeşti două daruri fundamentale: ştii ce vrei să fii în viaţă, ţi-ai descoperit vocaţia (căci altfel nici într-o mie de ani nu empatizai cu autorul poveştii citite) şi, bonus, ştii de unde să porneşti – ce fel de subiect ai putea aborda cu interes, care sunt zările pe care le vezi deschizându-se generos înaintea ta.

Mie mi s-a întâmplat asta în 1995, după ce am citit „Misery”, şi, chiar dacă între timp au intervenit multe permutări, de toate naturile, clipa aceea magică mi-o amintesc perfect. Atât de bine, în fapt, încât mă întreb dacă nu e cumva un episod fantast, iar eu – autorul lui.

Cititorul e inteligent şi exigent. Un scriitor nu trebuie să uite asta niciodată. În acelaşi timp, cititorul e ocupat. Foarte ocupat. Are la dispoziţie o mie de alte lucruri care îl pot relaxa şi care îi solicită mai puţine resurse decât lectura textului tău. Pentru aceasta, şi pentru a nu face rabat de la calitate, important este ca scriitorul să-i ofere textul într-o formă adaptată timpurilor moderne.

Sunt convins că, dincolo de valoarea literară, un rol extrem de important îl joacă structura unei naraţiuni. Structura aceea făţişă, grafică de-a dreptul. Prima impresie.

O nuvelă împărţită în secţiuni clar delimitate, purtând poate chiar câte un titlu, va fi întotdeauna mai uşor de abordat decât acelaşi text, dar servit monobloc. La fel, împărţirea ideilor în paragrafe este de natură să scurteze distanţa dintre autor şi cititor. Dialogul, asemenea, este bine să fie introdus ori de câte ori un personaj are ceva de spus. Parafraza, adică aflarea din gura unui terţ a ceea ce vrea să comunice personajul, duce la o ruptură, este perceput ca un amestec şi, prin urmare, dezvoltă în cititor sentimentul înstrăinării.

Bref, scriitorul este dator să pună în faţa cititorului grăbit al zilelor noastre o poveste atractivă atât prin subiect, cât şi, mai ales!, prin… înfăţişare.