Sunt atât de multe lucruri de care nu o să am habar niciodată pe lumea asta și pe care mi-ar plăcea enorm să le cunosc în amanunt, să le studiez temeinic, pictura, muzica clasică, civilizațiile antice, o seamă de științe, astrologia, de pildă, antropologia ori viața ascunsă a oceanelor, curiozitatea e fără margini și e dezarmantă certitudinea că niciuna dintre acestea nu-mi este accesibilă ca timp, căci oricând aș începe să aprofundez ceva, altă disciplină m-ar face să regret că o neglijez, și nu am pur și simplu timp pentru atâtea, pentru toate, și atunci mă întreb cu câtă probitate pot folosi informații fatalmente generale din aceste lumi necunoscând încrengătura evoluției lor, locul lor în țesătura întregului, neînțelegându-le, deci, pe deplin, cât de ipocrit pot să fiu când enunț ritos lucruri care, inevitabil, se sprijină pe necunoașterea mea, toate lucrurile, în definitiv, fiindcă totul se leagă de tot, iar eu… iar noi, cu toții, ne jucăm permanent de-a oamenii mari, argumentăm cu frânturi de adevăruri, ne contrăm și suntem gata să ne lichidăm reciproc pentru idei pe care le susținem copilărește în orb, convinși însă că le vedem limpede, că le stăpânim, cu toate că mintea noastră a fost și este și cel mai probabil va rămâne doar un burete în care se adună praful lucrurilor, nimic mai mult.

Limpezimea ireală a aerului și statornicia masiv-unduitoare, calmantă a mării fac din greci oamenii așezați care sunt, dispuși oricând să întrerupă activitatea pentru o clipă, două, trei de reflecție odihnitoare, nu se grăbesc nicăieri, furtunile de la orizont lovesc țărmul o dată la câteva generații, au statut mitologic, nu mai crede nimeni în ele, chiar și când soarele dispare după nori, claritatea rămâne ca o boare îmbătătoare, te miști în ea languros, ca sub apă, nimeni nu fuge pe străzile din Grecia, pământul acela se cere călcat sub toată talpa odată, oriunde te uiți dai cu ochii de efigii și statui mișcătoare, localnicii dintotdeauna care vor fi acolo pentru totdeauna, te privesc cu generozitatea stăpânilor timpului, bine ai venit, yassas!, ia un loc, să bem un pahar de apă împreună, să tăcem împreună, în Grecia de aceea simți că vacanța își împlinește rostul, e aerul acela ireal de cristal și e unduirea soporifică a mării și e, deasupra tuturor, distilat divin, spiritul suveran al oamenilor locului.

Sunt dimineți când mă trezesc cum m-aș întoarce dintr-o altă viață, nu neapărat a mea. Nouă din zece ori nu-mi amintesc nimic, deschid ochii și-n mintea mea nu e niciun rest din ceea ce-am văzut/trăit în timpul somnului, dar alte rare ori rămân cu convingerea că, trezindu-mă, realizez doar un transfer, o navetă de la viața visului – a mea și, totodată, a altcuiva – la viața zilnică, a mea prin excelență. Sentimentul e atât mai puternic atunci când amintirile din vis sunt despre… amintiri din vis. Azi-noapte, de pildă, m-am trezit (vorba vine) într-un loc împădurit unde-n scurt timp am descoperit o cabană în care cu mirare mare mi-am dat seama că am mai tras într-un vis – și-am avut atunci imaginea clara a camerei în care am stat și a întâmplărilor prin care am trecut, și am știut că, dacă merg pe o cărare anume printre copaci, voi da peste o masă de lemn cu scaune de lemn lângă un pârâu: și chiar așa a fost, masa era acolo, scaunele – la fel, iar pârâul clipocea în apropiere. E-o senzație bizară asta, a amintirilor din vis, dă seama de faptul că există acolo o viață cu o anume cronologie, chiar dacă mai laxă decât a vieții pe care ne-am obișnuit a o numi viață. În timpul somnului trăim mai departe de noi.