Sunt dimineți când mă trezesc cum m-aș întoarce dintr-o altă viață, nu neapărat a mea. Nouă din zece ori nu-mi amintesc nimic, deschid ochii și-n mintea mea nu e niciun rest din ceea ce-am văzut/trăit în timpul somnului, dar alte rare ori rămân cu convingerea că, trezindu-mă, realizez doar un transfer, o navetă de la viața visului – a mea și, totodată, a altcuiva – la viața zilnică, a mea prin excelență. Sentimentul e atât mai puternic atunci când amintirile din vis sunt despre… amintiri din vis. Azi-noapte, de pildă, m-am trezit (vorba vine) într-un loc împădurit unde-n scurt timp am descoperit o cabană în care cu mirare mare mi-am dat seama că am mai tras într-un vis – și-am avut atunci imaginea clara a camerei în care am stat și a întâmplărilor prin care am trecut, și am știut că, dacă merg pe o cărare anume printre copaci, voi da peste o masă de lemn cu scaune de lemn lângă un pârâu: și chiar așa a fost, masa era acolo, scaunele – la fel, iar pârâul clipocea în apropiere. E-o senzație bizară asta, a amintirilor din vis, dă seama de faptul că există acolo o viață cu o anume cronologie, chiar dacă mai laxă decât a vieții pe care ne-am obișnuit a o numi viață. În timpul somnului trăim mai departe de noi.