La cursul de tehnica traducerii, prin 2000, am rămas pur și simplu mască: Să mi se îngăduie să vin de acasă cu textul sursă pentru primul test și, mai mult, să nu văd la catedră o figură siderată când dezvălui că am ales prologul romanului Rose Madder al lui Stephen King? Nu ar fi trebuit să mă mir deloc, dar pe-atunci eram obișnuiți cu alt model didactic, iar pe Dan Negruţ, un tip tânăr și inteligent și deschis la nou, un dascăl cu adevărat occidental, îl știam de prea puțin timp ca să fiu convins că era „pe bune”. M-am convins însă repede, ne-am convins toți studenții, și am ajuns să așteptăm seminariile lui (ținute inclusiv afară, pe iarba din campus, dacă ne permitea vremea) și am căpătat din întâlnirile acelea nu doar ceea ce trebuia să băgăm la cap oricum, ci și încredere în noi, am învățat prin forța exemplului său că putem fi oameni corecți, de caracter, paroliști într-o lume care tocmai pe acești oameni îi disprețuia (și încă o face). Din anii studenției figura lui Dan mi s-a gravat definitiv în minte, iar mai apoi, când am devenit inevitabil prieteni (descătușați de rigorile relației profesor-student), i-am purtat întotdeauna un respect instinctual, i-am spus mereu pe numele mic cu jumătate de gură și sfaturile și încurajările lui, atunci când m-am apucat să traduc intensiv literatură, au fost ca o gură de aer proaspăt. Acum, când Dan s-a dus pe urmele lui Byron și-ale lui DH Lawrence și ale tuturor celorlalți mari scriitori pe care m-a făcut să îi îndrăgesc, nu am pur și simplu cuvinte să exprim ce gol lasă în urmă, mă bucur doar că am avut norocul să fiu unul dintre cei pe care i-a atins cu spiritul său – și va continua să o facă, doar că din alte sfere. So long, Dan! Till we meet again!

Așa e bine să ne amintim de prieteni, râzând. – Aici, în 2013, la 10 ani de la absolvirea facultății, cu Marius Miheț, Miha, Gabi, Linda și Dan Negruţ.

E-adevărat că ai nevoi de distanță ca să te lămurești cât de aproape ești, de fapt, de un lucru, de o persoană, de – până la urmă – un loc. Asta pentru că vorbim despre afecte, iar acestea cer a fi confirmate întruna: stimulate, trezite din amorțire și, în cazul fericit, confirmate. Aprecierea sentimentelor, ca acțiune, nu poate funcționa static, evident – nu e ca evaluarea unei opere de artă, deși și aceasta trebuie privită de multe ori și cu ochii închiși, adică tot printr-o formă de distanțare. Mă gândesc acum în principal la (atenție, vorbe mari!) dragostea de țară: numai îndepărtarea pe o perioadă oarecare te poate face să înțelegi cât înseamnă pentru tine locul de baștină și, de aceea, plecarea e tot atât de importantă cât este întoarcerea, este esența statorniciei, doar când pleci simți forța de rezistență a chingilor elastice care te ancorează de Acasă, o forță pe care altminteri ai fi tentat să o negi, nesimțindu-i prezența. De aceea, în trecut se practica obligatoriul exercițiu inițiatic al pelerinajului (văzut ca drum în lumea largă): nu atât pentru a cunoaște alte locuri și a învățat alte lucruri, cât pentru a descoperi importanța a ceea ce deja cunoșteai, și cu siguranță nu pentru a iubi țările străine, oricât ar fi ele de civilizate, ci pentru a-ți confirma dragostea de Acasă, cu toate nuanțele ei.

Nu suntem dotați pentru a înțelege bine momentul atunci când el e viu, nu îl percepem ca atare pentru că încă trăim sub imperiul momentului care a trecut, tragem după noi o dâră de clipe moarte, mintea noastră depune eforturi mari ca să vină în prezent și niciodată nu reușește pe deplin, prezentul e catafalcul trecutului, e greu apăsat de resturi ce-au să dispară curând, de aceea înțelegem mai bine momentul doar când veghem la căpătâiul lui, îl rememorăm sau îi studiem chipul încremenit într-un instantaneu, abia atunci îl așezăm la justul lui loc, scuturat de lestul clipelor anterioare, el își arată adevărata față, senină sau posacă sau apatică sau zglobie, și de aceea, dacă am putea privi prezentul din viitor, decantat de perspectivă, iar nu încărcat de grohotișul trecutului recent, am trăi mai corect, am ști ce îl face important, unic, vrednic să rămână și ce din el este pleavă de gânduri, impresii și griji mărunte rămasă de la recolta anterioară.