La cursul de tehnica traducerii, prin 2000, am rămas pur și simplu mască: Să mi se îngăduie să vin de acasă cu textul sursă pentru primul test și, mai mult, să nu văd la catedră o figură siderată când dezvălui că am ales prologul romanului Rose Madder al lui Stephen King? Nu ar fi trebuit să mă mir deloc, dar pe-atunci eram obișnuiți cu alt model didactic, iar pe Dan Negruţ, un tip tânăr și inteligent și deschis la nou, un dascăl cu adevărat occidental, îl știam de prea puțin timp ca să fiu convins că era „pe bune”. M-am convins însă repede, ne-am convins toți studenții, și am ajuns să așteptăm seminariile lui (ținute inclusiv afară, pe iarba din campus, dacă ne permitea vremea) și am căpătat din întâlnirile acelea nu doar ceea ce trebuia să băgăm la cap oricum, ci și încredere în noi, am învățat prin forța exemplului său că putem fi oameni corecți, de caracter, paroliști într-o lume care tocmai pe acești oameni îi disprețuia (și încă o face). Din anii studenției figura lui Dan mi s-a gravat definitiv în minte, iar mai apoi, când am devenit inevitabil prieteni (descătușați de rigorile relației profesor-student), i-am purtat întotdeauna un respect instinctual, i-am spus mereu pe numele mic cu jumătate de gură și sfaturile și încurajările lui, atunci când m-am apucat să traduc intensiv literatură, au fost ca o gură de aer proaspăt. Acum, când Dan s-a dus pe urmele lui Byron și-ale lui DH Lawrence și ale tuturor celorlalți mari scriitori pe care m-a făcut să îi îndrăgesc, nu am pur și simplu cuvinte să exprim ce gol lasă în urmă, mă bucur doar că am avut norocul să fiu unul dintre cei pe care i-a atins cu spiritul său – și va continua să o facă, doar că din alte sfere. So long, Dan! Till we meet again!

Așa e bine să ne amintim de prieteni, râzând. – Aici, în 2013, la 10 ani de la absolvirea facultății, cu Marius Miheț, Miha, Gabi, Linda și Dan Negruţ.