E-adevărat că ai nevoi de distanță ca să te lămurești cât de aproape ești, de fapt, de un lucru, de o persoană, de – până la urmă – un loc. Asta pentru că vorbim despre afecte, iar acestea cer a fi confirmate întruna: stimulate, trezite din amorțire și, în cazul fericit, confirmate. Aprecierea sentimentelor, ca acțiune, nu poate funcționa static, evident – nu e ca evaluarea unei opere de artă, deși și aceasta trebuie privită de multe ori și cu ochii închiși, adică tot printr-o formă de distanțare. Mă gândesc acum în principal la (atenție, vorbe mari!) dragostea de țară: numai îndepărtarea pe o perioadă oarecare te poate face să înțelegi cât înseamnă pentru tine locul de baștină și, de aceea, plecarea e tot atât de importantă cât este întoarcerea, este esența statorniciei, doar când pleci simți forța de rezistență a chingilor elastice care te ancorează de Acasă, o forță pe care altminteri ai fi tentat să o negi, nesimțindu-i prezența. De aceea, în trecut se practica obligatoriul exercițiu inițiatic al pelerinajului (văzut ca drum în lumea largă): nu atât pentru a cunoaște alte locuri și a învățat alte lucruri, cât pentru a descoperi importanța a ceea ce deja cunoșteai, și cu siguranță nu pentru a iubi țările străine, oricât ar fi ele de civilizate, ci pentru a-ți confirma dragostea de Acasă, cu toate nuanțele ei.