După ce alaltăieri noapte n-am dormit mai mult de o oră legată, chinuit de-un stomac şi viscere năbădăioase, după ce ieri am zăcut toată ziua, încercând să-mi revin cât de cât, după ce-am izbutit pe la 10 seara să pun geană pe geană, numai ca pe la 4 noaptea să mă trezesc pentru a urca la volan, cu Linda alături, şi a pleca spre Cluj, unde aveam programare la 7 jumate pentru o consultaţie mai specială (e de bine, de foarte bine!), după drumul de întoarcere la peste 35 de grade (da, bine, aerul cordiţionat din maşină, cu freonul pe sfârşite, ne-a mai uscat năduşelile) – după toate astea ajung acasă şi deschid televizorul. Şi credeţi că m-a mai mirat secvenţa asta?

Jigodia e de neoprit. Lăsată-n libertate, e-n stare să rearanjeze şi graniţele continentelor, ba chiar şi să amestece limbile. Istoria o rescrie după cum îl taie capul – şi capul nu-l prea taie. E-n schimb o forţă a naturii. De neoprit, aparent. E ceea ce, cu un termen deja banalizat, s-a numit apocalipsă. El e Jigodia Apocalipsei!