Arhive pe categorii: de tot soiu’

Urmările sfârşitului

Terminat aseară Monştrii invizibili de Palahniuk. Cu puţin după miezul nopţii, într-o răbufnire de-o claritate cum rar ţi-e dat să trăieşti. Cred că ultimele 5 pagini le-am dat gata în mai puţin de juma’ de oră, ceea ce-i un record personal. După ce o carte întreagă totul e gândit să-ţi lase o impresie aparte, chiar dacă adânc dezaxată, spre final totul se destramă, se transformă, capătă alt sens. Ultimul sfert e o deconstrucţie uluitoare. Şi eliberatoare. Teza cărţii, de altfel: nu luaţi nimic de-a gata, totul are sensul (măcar) opus celui de la suprafaţă. Vizibilul e invizibil. Şi-i bine să rămână aşa. Fuck the obvious!

Poate din cauza asta am şi dormit extrem de prost. N-am reuşit să aţipesc decât pe la două, în jur de cinci m-am trezit şi-am bântuit fără odihnă prin casă, după înc-o oră de perpelit în aşternuturile fierbinţi (deşi ventilatorul a bătut toată noaptea spre pat) am adormit în sfârşit la loc. Şi, culmea, pe la nouă m-am trezit mai fersh ca niciodată. Aşteptările sunt produsul minţii noastre dresate, parcă-l aud pe Palahniuk. Ca să atingi adevărul, aşteaptă-te la ce nu te-ai aştepta niciodată. Cum ar fi ca o noapte aproape insomnică să fie mai odihnitoare ca orice somn adânc. 🙂

Revenind la chestii mai profane 🙂 , am dat şi eu, fiul dispărut, în sfârşit pe la redacţie. După aproape două săptămâni. Am văzut că-n lipsa mea a venit de la tipar şi nr. 5 al revistei şi că se lucrează la numărul 6, de care cic-aş fi eu responsabil. Damn’, iar tre’ să-mi bat capu’ să storc un editorial de doi lei şi treişpe bani.

Enervat că nu-s în pas cu lumea 😛 , cumpărat şi eu Orbitor. Aripa dreaptă. Pe care deocamdată doar am să-l frunzăresc, urmând să mă delectez cu el pe-ndelete din op’şpe august încolo, departe de România. Mai exact în Barbariga (sau Betiga, că naiba ştie cum îi mai zice localităţii). În Croaţia. O săptămână de miere pe care o amânăm deja de trei ani. 😦 şi 🙂 😀

Dar, până atunci, la lucru! Casa întunericului, cu toate cele 660 de pagini ale ei, mă aşteaptă do(go)ritoare.

Favorizarea cititorului la el acasă

Ce nu înţeleg eu e de ce unele edituri care pun pe site-ul lor preţul cărţilor şi-n euro sau verzişori lucrează cu două valori diferite. Să luăm un exemplu: la Paralela 45, cel mai recent volum al colegului Traian Ştef, Didascaliile, costă pentru români 6 roni, iar pentru ăilalţi fraieri 3,32 euro sau 4,10 dolari. Carevasăzică, cu vreo 60% mai mult!! Pe acelaşi sistem, Humanitas vinde Gambitul turcesc la preţul (redus) de 23,31 roni/bucată şi, at the same time, 15,54 dollars (tot redus). Din nou, cu masomeno 60% mai mult. Păi, se poate aşa ceva? Ce-i asta, bişniţă? Suntem la piaţă, la taraba cu suveniruri româneşti fabricante-n Turcia sau China? Ne scoatem pârleala pe spinarea străinilor? Şi măcar dacă s-ar vinde cine ştie câte exemplare peste hotare, da’ pun pariu pe ce vreţi că nici 0,000001 la sută din tiraj nu trece graniţa prin sistemul ăsta. OK, să presupunem că explicaţia ar fi următoarea: în preţul exprimat în valută sunt incluse şi cheltuielile de expediere. Da’ spuneţi-o, fraţilor, negru pe alb undeva. Sau măcar ademeniţi-i pe sărmanii străinezi cu oferte de genul: „orice carte cumpărată de la noi azi, mâine ajunge la dumneavoastră printr-un serviciu de curierat rapid, at no additional charge!” Să se simtă şi ei bine, că-s totuşi oameni ca noi toţi. Eeeei, ei!

*

Mai târziu, cu mintea de apoi. – Uite c-am uitat din vedere un lucru e-sen-ţi-al. Ăi de-ar putea cumpăra cărţile astea-n valută-s tot românaşi de-ai noştri, da’ duşi pe alte meleaguri. Că doar n-o să-şi cumpere cărţi în română Mr. Johnny John John, care are probleme şi cu localizarea Oceanului Atlantic pe hartă. 🙂 Prin urmare, cum ar fi, îi jecmănim tot pe-ai noştri. Da’ aşa, după puterea de cumpărare 😀 . Fraţilor români din lumea-ntreagă, semnalu-i clar: veniţi ‘napoi în ţara mumă.

Pierdut vise, ofer recompensă

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu-mi amintesc niciodată niciun vis. Adică ştiu cum sunt alţii, şi tocma’ asta-i problema. Dacă e să mă trezesc în toiul nopţii, aşa, fulgerător, ceva-ceva tot mai ştiu. Dacă aş avea atunci luciditatea necesară să notez în grabă oareşce, poate că dimineaţă aş putea reconstitui ceva. Numa’ că odată cu luciditatea asta fuge orice vis mâncând pământu’. Habar n-aveţi cât e de frustrant! Ziceam ieri că ciupesc zilnic din Jurnalul II al lui M.C. Ei, nici nu ştiţi câtă invidie colcăie-n mine. Adică, cum e posibil, dom’le, să-ţi aminteşti visele în atâtea detalii, în atâtea culori vii? Cum e posibil, hă? Ori le înfloreşte auctorele, le construieşte pe măsură ce le scrie? Hai, asta aş mai înţelege-o. Da’ o aşa paradă de vise halucinante, o aşa viaţă onirică… oare chiar există? Spuneţi-mi voi, că io zău că nu ştiu. Eu am doar viaţa asta lucidă, de când beau o cafea, fumez o ţigară, arunc un ochi la ştiri, m-apuc de lucru, mă mai joc cu nervii oamenilor pe blog 😀 , iar mai lucrez… şi tot aşa. Cum pun capu’ pe pernă – se rupe filmu’. Păi, e posibil? Să-mi dea cineva visele-napoi. Acum! Ei, drăcie!