Arhive pe categorii: de pe noptieră

Coşmarul lui Oliviu Crâznic

Momentul Walpole în literatura română

Oliviu Crâznic – … şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, Editura Vremea, Colecţia „Roşu şi negru”, Bucureşti, 2010

Se ştie că-n multe privinţe noi, românii, suntem veşnic cu un pas sau doi în urma restului lumii. Majoritatea modelor/curentelor revoluţionare au ajuns la noi abia după ce lumea civilizată le consumase deja şi trecuse mai departe. Au fost însă cazuri (multe!) când nici măcar de această defazare nu ne-am putut bucura. A fost şi cazul romanţului gotic. Şi ce fericire că măcar acum pot folosi verbul la trecut!

Canoanele literare spun că romanul gotic (cel puţin cel englez, adică cel care contează) a apărut odată cu Castelul din Otranto, de Horace Walpole, în 1764, şi a dispărut ca manifestare literare autentică în 1820, când a fost publicat Melmoth, rătăcitorul, de Charles Robert Maturin. Acum aproape două sute de ani, deci. Atât am avut de aşteptat noi, românii, ca goticul literar să ajungă şi la noi.

Anul 2010, 12 iunie, târgul de carte Bookfest, standul editurii Vremea. Prezintă Silvia Colfescu, directorul editurii, alături de Michael Haulică şi Horia Nicola Ursu. Ce prezintă? Primul roman gotic românesc, … şi la sfârşit a mai rămas coşmarul. Autor: tânărul Oliviu Crâznic, debutant. Toţi istoricii literari ar trebui să-şi noteze această dată.

Recunosc că am fost sceptic la început. Un roman gotic original publicat în 2010 A.D. e sortit să pară anacronic. Deoarece vorbim despre cel mai pur gotic, prezentând toate caracteristicile genului (atmosferă apăsătoare, decor sumbru, personaje în alb şi negru), amplasat în perioada medievală, cu conţi, baroni, inchiziţie, ciumă, castele, răzbunări, mistere, aventuri, întâmplări supranaturale, cruzime etc. etc. Tot tacâmul.

Ei bine, după primele pagini a trebuit să mă recunosc înfrânt. Scepticismul meu nu avea temei. Dar chiar deloc. … şi la sfârşit a rămas coşmarul este un adevărat roman gotic, oricât de bizar ar suna asta, este un text executat cu măiestrie, respectând la sânge (!) normele genului, este rezultatul unei intense munci de documentare (pe coperta a IV-a ni se spune, de altfel, că este bazat pe cronici medievale) şi-a unei foarte bune cunoaşteri a temei. Pe scurt, Oliviu Crâznic ştie despre ce vorbeşte. Şi asta se vede cu ochiul liber şi scuteşte definitiv cartea de acuzaţia iniţială de anacronism.

La Castelul Ultimelor Turnuri se strâng, la invitaţia marchizei Josephine de Lauras, o seamă de nobili, care mai de care mai ciudat. Un şef al poliţiei cu frumoasa lui fiică, un doctor, un prelat, un spadasin, un inchizitor… Motivul: căsătoria marchizei cu contele Max Schwartz. Totul povestit de Arthur de Seragens, un tânăr nobil decăzut, afectat încă de o aventură amoroasă sfârşită de curând. Inutil de spus că urmează izolarea tuturor acestora în incinta castelului, în urma apariţiei unui caz de ciumă (amintind puţin de Masca Morţii Roşii a lui Poe), care însă, în buna tradiţie a romanului despre care vorbim, se dovedeşte a fi cu totul altceva, semnul unui lucru mult mai rău, a Răului însuşi. Ancheta este condusă de Albert de Guy, inchizitorul, teoriile înfloresc ca florile de mucegai în bezna temniţei, suspecţii răsar de te miri unde, apar noi victime, tot mai multe, apare şi un vinovat, se pregăteşte o execuţie, o ardere pe rug, totul se dovedeşte inutil, întrucât Răul pândea de unde nici nu te aşteptai…

Poveste trepidantă, altfel spus, cu multe întorsături de situaţie, cu fiori, cu fantome, vârcolaci, incubi, cu tot ce trebuie şi acolo unde trebuie pentru a-mi spulbera mie scepticismul.

Şi ca şi când n-ar fi fost de-ajuns, autorul alege să ne ofere o Postfaţă extinsă pe vreo sută de pagini, un adevărat tratat de mistică şi supranatural, în care elementele romanului sunt disecate, prezentate în amănunt, cu influenţe şi surse de inspiraţie, cu argumente solide şi, cel mai important, cu har.

Căci, până la urmă, dincolo de reuşita scrierii unui roman gotic autentic la atâta vreme după dispariţia genului, Oliviu Crâznic reuşeşte să ne convingă că are literatura în sânge, că debutează deja matur, că acest prim roman este doar începutul şi că multe ne va mai fi dat să auzim despre el.

Reţineţi acest nume: Oliviu Crâznic.

[Text ce va apărea în revista Familia, nr. 7-8/2010]

Radu Pavel Gheo şi generaţia de sacrificiu

Poveştile unei generaţii de sacrificiu

Radu Pavel Gheo – Noapte bună, copii, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2010

Între ce mi-a fost dat să citesc în ultima vreme din producţia autohtonă de roman, Noapte bună, copii de Radu Pavel Gheo ocupă în mod clar primul loc. O carte migălos construită, cu poveşti paralele, cu salturi în trecut, cu miză serioasă, cu personaje veridice, bine echilibrată, cu un strop necesar de mister, care ţine mereu trează atenţia cititorului. Clădit pe o structură rotundă, aproape americănească, romanul lui Radu Pavel Gheo aduce o dimensiune nouă în proza generaţiei care a trăit o jumătate de viaţă în comunism şi cealaltă jumătate (deja, iată!) în devălmăşia capitalismului neaoş.

Marius, Paulică, Cristina şi Leo. Povestea poveştilor lor. Patru prieteni care-şi petrec verile copilăriei la Teicova, un sat aflat nu departe de Oraviţa, în Banat. Ascultă muzică din Vest la radiouri iugoslave, poartă jeanşi cumpăraţi de la ocsko, piaţa în care se vând mărfuri aduse de Dincolo, colecţionează surprize din gumele de mestecat turceşti… Trăiesc cu aer de împrumut, visând întruna să emigreze. Şi tocmai de la emigraţie porneşte ideea cărţii, de la acel Dincolo care poate însemna atât de multe lucruri.

În 1986, planul lor de-a trece fraudulos graniţa este pus în aplicare. Paulică, visătorul grupului, cititorul însetat cu aspiraţii de scriitor, rămâne însă consemnat la pat, în spital. Firesc, într-un fel, el participă la fugă doar cu mintea. Ceilalţi trei, doi băieţi şi o fată, după ce aşteaptă ceasul serii, începerea unei petreceri săteşti care să-i ţină ocupaţi şi pe grănicerii de pe fâşie, îşi iau inima în dinţi şi trec la fapte. Norocul nu le surâde, totuşi, şi sunt prinşi. Sub ochii înnebuniţi de furie ai lui Marius (care, cum altfel, o iubeşte în taină pe Cristina şi este gelos pe mai dezinvoltul Leo), fata este dusă într-o cameră alăturată şi abuzată de toţi militari aflaţi la ora aceea la post. Este abuzată, în principal, de Marcel Custură, un moldovean din Iacobenii Noi.

Secvenţa aceasta, a prinderii lor pe graniţă, poate cea mai puternică secvenţă din toată cartea, este pivotul întregului roman, punctul declanşator. Din acest moment încolo, vieţile tinerilor suferă mutaţii grave.

Imediat după căderea Cortinei de Fier, Cristina şi Leo reuşesc să emigreze în America. Şi li se pierde o vreme urma. După câţiva ani, Cristina îi trimite chemare şi lui Marius. Din nou, Paulică rămâne acasă, mutat acum la Iaşi, unde încearcă să-şi facă loc în lumea literară.

Povestea americană a celor trei pare desprinsă din poveştile multor est-europeni ajunşi pe Tărâmul Făgăduinţei, complet descoperiţi, care cad uşor pradă libertăţilor prost folosite. Pentru a se putea susţine, Leo face trafic de droguri, Cristina se prostituează, iar Marius, ceva mai precaut, ştiind să se desprindă de grupul în care intraseră cei doi, îşi construieşte încet-încet o carieră în cadrul unei firme care se ocupă cu comerţul de computere.

În această calitate, de reprezentant de vânzări, are loc şi întoarcerea lui în ţară, în anul 2000, aparentul cadru în care se desfăşoară acţiunea romanului. Spun „aparentul”, întrucât epilogul adaugă încă o treaptă acestui eşafodaj (anul 2008), acel artificiu americănesc la care făceam referire la început: închiderea cercului iniţial şi deschiderea altuia nou. Revenirea în ţară a lui Marius are însă un scop bine definit. Evenimentele din anul 1986 şi numele lui Marcel Custură, moldoveanul care nu o sigură dată subliniase că se trage din satul Iacobenii Noi, alimentează în continuare în Marius cea mai autentică dorinţă de răzbunare.

Sigur că acest road-trip i-l scoate în cale pe Paul, la Iaşi, pe un dubios Dunkelman, care joacă-n repetate rânduri rolul de ispită, sigur că are astfel ocazia să dea din nou piept cu o întreagă lume denaturată, dezorganizată, debusolată. Sigur că…

… Aceasta este doar o mică parte din spectrul de semnificaţii pe care îl emană încrengătura de poveşti, detalii, sentimente la care apelează Radu Pavel Gheo în Noapte bună, copii. Romanul are şi o dimensiune mistică (Dunkelman vs. moş Petre şi însoţitorul său cărunt), dar şi una fantastică (întoarcerea lui Marius la fostul loc de joacă din copilărie, un cămin părăsit, şi condiţiile acestei întoarceri). Romanul reuşeşte să redea cu duioşie nu numai anotimpul copilăriei, dar şi, cu ochi de cronicar avizat, perioada de tranziţie ce a urmat Revoluţiei, cu neajunsurile lui Paul ca profesor şi intrarea lui în lumea literară ieşeană.

Noapte bună, copii am convingerea că va rămâne unul dintre romanele exemplare româneşti şi est-europene care descriu cu mână sigură drama prin care a trecut şi încă mai trece (încă) o generaţie de sacrificiu. Un roman a cărui lipstă s-a simţit şi care acum, că există, nu trebuie sub nicio formă ratat.

[Text apărut în revista Familia, nr. 6/2010]

Blues-ul lui Jonathan Maberry

Habar n-am cum mi s-a părut romanul ăsta. Zău aşa. Până pe la jumătate m-a ţinut binişor în priză, am tot sperat că lucrurile vor căpăta sens, că excursurile lungi îşi vor dovedi utilitatea. Dar de la jumătate încolo am întors paginile doar într-un execiţiu de voinţă, de încăpăţânare. Nu se face, mi-am zis, să nu-l duc la bun sfârşit pe acest prim Maberry, care a luat în 2006 premiul Bram Stoker pentru roman de debut, „bătând-o” pe Sarah Langan care anul următor, 2007, şi anul acesta, 2009 (premiile se dau un an mai târziu), n-a mai stat la poveşti şi a luat direct trofeul cel mare.

GHOST ROAD BLUES e prima parte dintr-o trilogie. „Pine Deep” e numele ei, după numele localităţii în care se desfăşoara acţiunea. E-un roman masiv, de vreo 500 de pagini. E genul de roman care angajează în acţiune toată suflarea comunităţii locale, de la vlădică la opincă. Îl avem pe Terry, primarul, care deţine un parc de distracţii cu tentă horror şi care face furori mai ales de Halloween. (Iar acţiunea din Ghost Road Blues se petrece cu o lună înainte de Halloween.) Îl mai aveam pe Crow, bunul lui amic din copilărie, însărcinat să gestioneze cum ştie el mai bine parcul ăsta de distracţii. Crow e iubitul şi amantul înfocat al lui Val, o tipă pe care vrea s-o ceară în căsătorie – dar potrivnicia sorţii îi dă peste nas. Mai apare pe-acolo familia lui Val: tat-su, frati-su şi nevasta lui. Mai apare un băiat pe nume Mark, care aduce izbitor de mult cu Mark-ul din Salem’s Lot – are şi el colecţie de figurine cu monştri, se dă cu bicicleta, distribuie ziare, se crede supererou etc. Tatăl lui Mark e-o brută, îi snopeşte în bătaie şi pe el, şi pe maică-sa.

Cam astea ar fi personajele de reţinut. Restul sunt figuranţi.

Acuma, nenorocirea are rădăcini vechi. În urmă cu vreo treizeci de ani, în Pine Deep s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte între Bine şi Rău. Binele era întruchipat de-un tip poreclic Bone Man, un negru scheletic înamorat de chitara lui (cred că e cel de pe copertă). Răul era un fermier posedat care a făcut măcel în sat, căsăpind un frate de-al lui Crow, o soră de-a lui Terry şi mulţi alţi inocenţi. Ei bine, Bone Man îi vine de hac, îi înfige gâtu’ chitarei în inimă şi-l îngroapă într-un loc neştiut. Sătenii, însă, îl iau de responsabil pentru crime pe Bone Man-ul nostru şi-l linşează, urcându-l pe-o cruce în chip de sperietoare de ciori.

Ăsta-i back-story-ul. Logic, trecutul se întoarce with a vengeance.

O maşină în care se află trei răufăcători din marele oraş iese de pe drum şi eşuează în lanul de porumb. La volan e-un tip deja cu câteva gloanţe-n el, pe locul mortului e răutatea întruchipată – un anume Karl Ruger, căutat de poliţia din şapte state pentru o ditamai crima sângeroasă –, iar pe bancheta din spate e-un altul. Ăştia trei duc cu ei un purcoi de bani şi droguri cât pentru cinci ani. S-au bătut cu nişte unii pentru ele şi doar ei au scăpat cu viaţă.

Nu mai lungesc povestea, că n-are niciun farmec. Ideea de bază e că ăştia trei se bat între ei şi, când rămâne numai unul – logic, Ruger –, bătaia se mută pe frontul din Pine Deep. Sigur că la mijloc îşi bagă coada Răul din trecut, fermierul ăla căsăpit de Bone Man şi sculat acum din morţi, dar şi Bone Man însuşi, care tot romanul nu face decât să se plimbe aiurea prin păpuşoi, cu chitara în spinare, făcându-i pe toţi prin apropierea cărora trece să audă acorduri suave de blues.

Ce m-a scos din sărite la toată cartea asta e un grav dezechilibru. Maberry mi s-a părut că habar n-are ce urmăreşte, că se apucă să pedaleze pe-un personaj, dându-i trecut şi gânduri ample, pentru ca apoi să-l abandoneze în planul secund. Sau să-l scoată cu totul din scenă. Nici calitatea prozei nu-i cea mai strălucită. Nici de departe ce zice Scott Nicholson pe copertă: „Chilling, lyrical, melodic and dark.”

Nu ştiu dacă voi citi şi celelalte două părţi ale trilogiei. Poate cândva, în timp. Şi doar din aceeaşi încăpăţânare de-a duce lucrurile la capăt. Întrucât Ghost Road Blues n-are niciun fel de sfârşit. Ăia doi mari şi tari – Binele şi Răul – nu apucă să se înfrunte. Doar Ruger ajunge să-l ameninţe pe Crow că cică „Ubel Griswold sends his regards.” Unde Ubel Griswold = fermierul cel rău, omorât cu chitara şi îngropat, iar acum sculat din morţi cu gândul clar de a-i popi pe toţi.

Mai vedem.