Blues-ul lui Jonathan Maberry

Habar n-am cum mi s-a părut romanul ăsta. Zău aşa. Până pe la jumătate m-a ţinut binişor în priză, am tot sperat că lucrurile vor căpăta sens, că excursurile lungi îşi vor dovedi utilitatea. Dar de la jumătate încolo am întors paginile doar într-un execiţiu de voinţă, de încăpăţânare. Nu se face, mi-am zis, să nu-l duc la bun sfârşit pe acest prim Maberry, care a luat în 2006 premiul Bram Stoker pentru roman de debut, „bătând-o” pe Sarah Langan care anul următor, 2007, şi anul acesta, 2009 (premiile se dau un an mai târziu), n-a mai stat la poveşti şi a luat direct trofeul cel mare.

GHOST ROAD BLUES e prima parte dintr-o trilogie. „Pine Deep” e numele ei, după numele localităţii în care se desfăşoara acţiunea. E-un roman masiv, de vreo 500 de pagini. E genul de roman care angajează în acţiune toată suflarea comunităţii locale, de la vlădică la opincă. Îl avem pe Terry, primarul, care deţine un parc de distracţii cu tentă horror şi care face furori mai ales de Halloween. (Iar acţiunea din Ghost Road Blues se petrece cu o lună înainte de Halloween.) Îl mai aveam pe Crow, bunul lui amic din copilărie, însărcinat să gestioneze cum ştie el mai bine parcul ăsta de distracţii. Crow e iubitul şi amantul înfocat al lui Val, o tipă pe care vrea s-o ceară în căsătorie – dar potrivnicia sorţii îi dă peste nas. Mai apare pe-acolo familia lui Val: tat-su, frati-su şi nevasta lui. Mai apare un băiat pe nume Mark, care aduce izbitor de mult cu Mark-ul din Salem’s Lot – are şi el colecţie de figurine cu monştri, se dă cu bicicleta, distribuie ziare, se crede supererou etc. Tatăl lui Mark e-o brută, îi snopeşte în bătaie şi pe el, şi pe maică-sa.

Cam astea ar fi personajele de reţinut. Restul sunt figuranţi.

Acuma, nenorocirea are rădăcini vechi. În urmă cu vreo treizeci de ani, în Pine Deep s-a dat o luptă pe viaţă şi pe moarte între Bine şi Rău. Binele era întruchipat de-un tip poreclic Bone Man, un negru scheletic înamorat de chitara lui (cred că e cel de pe copertă). Răul era un fermier posedat care a făcut măcel în sat, căsăpind un frate de-al lui Crow, o soră de-a lui Terry şi mulţi alţi inocenţi. Ei bine, Bone Man îi vine de hac, îi înfige gâtu’ chitarei în inimă şi-l îngroapă într-un loc neştiut. Sătenii, însă, îl iau de responsabil pentru crime pe Bone Man-ul nostru şi-l linşează, urcându-l pe-o cruce în chip de sperietoare de ciori.

Ăsta-i back-story-ul. Logic, trecutul se întoarce with a vengeance.

O maşină în care se află trei răufăcători din marele oraş iese de pe drum şi eşuează în lanul de porumb. La volan e-un tip deja cu câteva gloanţe-n el, pe locul mortului e răutatea întruchipată – un anume Karl Ruger, căutat de poliţia din şapte state pentru o ditamai crima sângeroasă –, iar pe bancheta din spate e-un altul. Ăştia trei duc cu ei un purcoi de bani şi droguri cât pentru cinci ani. S-au bătut cu nişte unii pentru ele şi doar ei au scăpat cu viaţă.

Nu mai lungesc povestea, că n-are niciun farmec. Ideea de bază e că ăştia trei se bat între ei şi, când rămâne numai unul – logic, Ruger –, bătaia se mută pe frontul din Pine Deep. Sigur că la mijloc îşi bagă coada Răul din trecut, fermierul ăla căsăpit de Bone Man şi sculat acum din morţi, dar şi Bone Man însuşi, care tot romanul nu face decât să se plimbe aiurea prin păpuşoi, cu chitara în spinare, făcându-i pe toţi prin apropierea cărora trece să audă acorduri suave de blues.

Ce m-a scos din sărite la toată cartea asta e un grav dezechilibru. Maberry mi s-a părut că habar n-are ce urmăreşte, că se apucă să pedaleze pe-un personaj, dându-i trecut şi gânduri ample, pentru ca apoi să-l abandoneze în planul secund. Sau să-l scoată cu totul din scenă. Nici calitatea prozei nu-i cea mai strălucită. Nici de departe ce zice Scott Nicholson pe copertă: „Chilling, lyrical, melodic and dark.”

Nu ştiu dacă voi citi şi celelalte două părţi ale trilogiei. Poate cândva, în timp. Şi doar din aceeaşi încăpăţânare de-a duce lucrurile la capăt. Întrucât Ghost Road Blues n-are niciun fel de sfârşit. Ăia doi mari şi tari – Binele şi Răul – nu apucă să se înfrunte. Doar Ruger ajunge să-l ameninţe pe Crow că cică „Ubel Griswold sends his regards.” Unde Ubel Griswold = fermierul cel rău, omorât cu chitara şi îngropat, iar acum sculat din morţi cu gândul clar de a-i popi pe toţi.

Mai vedem.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s