Arhive pe categorii: de pe noptieră

Drumul lui McCarthy


Cormac McCarthy – Drumul
Traducere de Irina Horea
Editura Humanitas Fiction, 2009

M-am încăpăţânat mult timp să nu văd filmul până nu voi citi cartea. Am eu aşa, o marotă. Ţin minte că la fel am făcut şi-n liceu, când urma să mergem toată clasa la cinema să vedem “Moromeţii”. Sau când a venit “Iona” la un Festival al Teatrului Scurt din Oradea. Sau cu multe alte ocazii. Prefer să am parte de-o poveste, oricare ar fi ea, aşa cum a vrut autorul ei s-o spună.

Mult discutatul şi mult premiatul roman al lui McCarthy mi-a căzut în mână abia acum. Şi n-am întârziat să-l citesc.

Ce-am descoperit… O scriitură meşteşugită (pusă în valoare cum se cuvine de o traducere la fel de meşteşugită, aparţinându-i Irinei Horea), o imaginaţie bogată şi bine strunită, un ochi ager pentru detaliul lăuntric al fiinţei, o ştiinţă a drămuirii materiei epice, un suflu nou dat unei teme destul de erodate în ultima vreme (lumea postapocaliptică). Şi-am mai descoperit că Drumul conţine unele dintre cele mai răvăşitoare pagini pe care le-am citit vreodată.

Ne aflăm în urma unui eveniment atomic care a aruncat mapamondul într-un soi de iarnă nesfârşită. Oriunde te-ai uita vezi numai cenuşă; talazuri de cenuşă acoperă cerul, ascunzând soarele. Resursele sunt limitate. Oamenii au început lupta pentru supravieţuire. Cei puternici pun mâna pe tot, ba chiar şi pe cei slabi. În disperare de cauză, duc mâna plină cu hălci din ei la gură. Pustiul şi disperarea domnesc pretutindeni.

În acest cadru, un tată şi băiatul lui străbat ţara de la nord la sud, trecând munţii pentru a ajunge la mare, în speranţa iluzorie că astfel vor fi salvaţi. Călătoria lor, presărată cu multe pericole, ne aduce în faţă un spectacol cutremurător al sacrificiului şi tăriei de caracter. Tatăl e în stare de orice pentru a-şi apăra fiul, care fiu e în stare de orice pentru a-i ajuta pe alţii. Relaţia celor doi şi felul în care evoluează psihologic băiatul stau de fapt la temelia cărţii.

Poveste greu de digerat, cu implicaţii insuportabile pentru unii, Drumul m-a convins definitiv să-l urmăresc de-aici înainte pe Cormac McCarthy în tot ce a scris sau va mai scrie. Fiindcă e-un autor pe gustul meu. A urcat brusc în primele 7 locuri.

Iar acum am să mă aşez în faţa televizorului şi-am dă dau play ecranizării lui John Hillcoat.

Cel din urmă Marlowe


Raymond Chandler – Play-Back
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Nemira, Bucureşti, 2010

Chandler n-a scris mult, dar a scris bine rău! 🙂

Las fraza de mai sus să deschidă singură textuleţul acesta. Ar trebui să fie suficientă. Ba, hai, poate că i-aş mai adăuga una: Cine nu l-a citit pe Chandler până acum a ratat o bucată semnificativă din istoria romanului poliţist. Treaba asta e valabilă pentru mai toate genurile literare. Întotdeauna apare câte un autor care revoluţionează lucrurile atât de profund, încât ani şi ani după dispariţia lui tot ce se întâmplă pe acel segment al literaturii poartă amprenta sa.

Play-Back a apărut pe lume în 1958. La noi, înainte de această traducere meşteşugită a lui Mihai-Dan Pavelescu, la Nemira, care reprezintă şi prima ediţie românească între două coperte, a mai apărut o traducere, publicată în foileton, în revista Flacăra, înainte de 1989. Cine a semnat acea traducere? Păi, ştiu amănuntul chiar de la autorul ei: George Arion. Mi se pare, totuşi, curios că până acum – vreme, deci, de peste două decenii – nu s-a gândit nimeni să reia în volum acea traducere a Play-Back-ului…

Vorbim, aşadar, despre ultimul roman complet al lui Raymond Chandler. (După acesta a mai început unul, Poodle Springs, pe care l-a terminat însă Robert B. Parker şi care a fost publicat în ‘89.) E-un roman scurtişor, realizat după un scenariu pe care Chandler n-a mai apucat să-l vadă produs, şi ne prezintă un Philip Marlowe cam dărâmat – cu câteva luni în urmă se despărţise de Linda Loring (vezi Nu-i uşor să spui adio). Ca niciodată, este angajat pe nevăzute de un avocat (Umney, pre al său nume – pasionaţii de Stephen King vor recunoaşte aici sursa de inspiraţe a acestuia pentru povestirea Umney’s Last Case!) şi se lansează într-o misiune de “spionaj” care-l poartă până pe coasta Californiei. Curând află însă că damna pe care o spionează e mai degrabă victimă decât făptaş şi Marlowe se întoarce împotriva avocatului care l-a angajat. Alege s-o ajute în schimb pe această Betty Mayfield.

N-am să vă dezvălui evoluţia cazului, dar am să vă spun că (şi) în Play-Back ne putem bucura de, pompos spus, “spectacolul firii jemanfişiste şi mucalite” a lui Marlowe. Şi, în definitiv, acest extraordinar personaj reprezintă marea izbândă a lui Chandler în tot ce a scris. Şi aici, detectivul particular este tras pe sfoară, bătut, ameninţat, iar el răspunde tuturor acestora în maniera care îl caracterizează: ironizând, surâzând strepezit, aruncând replici flegmatice. “Am prieteni care ţi-ar reteza într-atât din aerele astea,” spune juna căreia Marlowe nu întârzie să-i facă ochi dulci, “încât ai avea nevoie de o scară ca să te-ncalţi”. La care, degajat, el răspunde: “Cineva a trudit serios să născocească asta. Însă truda nu poate înlocui talentul.” (p.77)  Avem totodată nenumărate dovezi ale misoginismului lui mascat: “Când o femeie este cu adevărat un şofer bun, se apropie de perfecţiune” (p.85), meditează el la un moment dat. Nici în faţa perspectivei unui act sexual (da, este şi aşa ceva în carte) nu renunţă la remarcele acide: “La naiba, pe când eram tânăr, puteai să dezbraci o fată încetişor. Acum ele sunt în pat, în vreme ce tu încă te chinuieşti cu nasturele de la guler.” (p. 87)

O menţiune specială merită comparaţiile/analogiile deşucheate la care-i zboară gândul lui Marlowe în cele mai bizare momente. Câteva exemple, ca să vă deschidă gustul: “Îmi era aşa de foame, încât aş fi putut să şterpelesc cina câinelui.” (p. 19)/ “Pereţii de aici sunt la fel de subţiri ca portofelul unui dansator de step.” (p. 30)/ “Vreo şase perechi se învârteau pe ringul de dans cu abandonul nechibzuit al unui paznic de noapte cu artrită.” (p. 51)/ “[…] nu părea la fel de greu de obţinut ca un pachet de acţiuni la General Motors.” (p. 83)/ “Una dintre femei afişa destulă răceală ca să răcoreşti deşertul Mojave şi destul fard ca să vopseşti un iaht de lux.” (p. 92)/ “În golfuri valurile nu se sparg, ci pătrund lunecând politicos, aidoma supraveghetorilor din magazinele universale.” (p. 138)/ “[…] o maşină la fel de anonimă ca o monedă într-un aparat de parcare […]” (p. 152) şi multe, multe altele.

Cred că, la finele lecturii, ştiind că ai citit ultima apariţie a lui Marlowe, nu poate să nu-ţi rămână în gând o replică definitorie ca un epitaf. “Cum poate un bărbat atât de dur să fie atât de blând?”, întreabă în ultimele pagini Betty cea nurlie, la care detectivul răspunde cu degajare: “Dacă n-aş fi fost dur, n-aş mai fi în viaţă. Dacă n-aş fi putut fi blând niciodată, n-aş fi meritat să fiu în viaţă.”

Merită şi voi să-l ţineţi în viaţă – datorită blândeţii lui, datorită durităţii lui, datorită expresiei inconfundabile pe care o dă definiţiei omului de bine – şi puteţi face asta într-un fel foarte simplu: citindu-i aventurile. Puteţi începe chiar cu Play-Back.

[Puteţi citi o recenzie serioasă, semnată de Diana Morăraşu,
a acestei cărţi în numărul 7 al revistei Suspans.]

Modificatorii lui Liviu Radu


Liviu Radu – Modificatorii
Millennium Books, 2010

În şcoala primară şi-n cea generală am fost un avid cititori de Jules Verne. Cred că mulţi din generaţia mea au fost. Aveam acasă multe volume scoase de Editura Ion Creangă, însă nu destule. Deşi nu eram un cititor chiar împătimit (cel puţin nu prea prizam lecturile recomandate de programa şcolară), ţin minte că după ce am epuizat romanele lui Jules Verne din biblioteca de acasă, mi-am făcut abonament la bilioteca şcolii şi odată la două-trei zile luam cu împrumut tot pe atâtea cărţi. La început, exclusiv Jules Verne. Apoi am trecut şi la alţii; tocmai începuse Editura Nemira să publice serios sefeuri în colecţia Nautilus şi noi, o mână bună din elevii şcolii, constituiserăm un Club Nautilus, care club ţin minte că a fost sprijinit chiar de Editura Nemira cu donaţii repetate de cărţi – aveam, la un moment dat, şi o bibliotecă a noastră!

După acea perioadă fastă a urmat, nu ştiu de ce, o vreme de ariditate într-ale lecturilor. Câţiva ani, doi-trei, până am dat peste Stephen King şi lucrurile au reintrat pe făgaşul normal. Dar asta e o altă poveste…

Ideea e că mi-am amintit de acei ani dominaţi de aventurile născute din imensa imaginaţie a lui Jules Verne abia acum câteva zile, când am început să citesc MODIFICATORII, romanul lui Liviu Radu scos de Editura Millennium Books anul trecut, cu ocazia Gaudeamus-ului. Acest roman – prin scriitură, subiect, personaje – mi-a readus în minte senzaţiile pe care le încercam în şcoală citindu-l pe Verne. A făptuit, am ajuns să cred, o minune.

Ştiam deja că Liviu Radu e un scriitor sfătos, mare iubitor de canoane, un vajnic continuator al dulcelui stil clasic al sefeului din anii lui de pionierat. Niciodată însă nu s-a desfăşurat atât de copis în aceşti parametri ca în Modificatorii. Cred că şi pentru autor a fost o desfătare să scrie cartea, cred că şi pentru el a fost ca o întoarcere acasă.

Avem în carte patru povestiri care, deşi străbătute de-un fir comun, pot fi citite şi separat. Cea mai amplă, prima, Lumina trebuie să vină de la răsărit, oferă şi cele mai multe amănunte despre cadrul convenit pentru celelalte trei. Este povestea a doi prieteni, francezi de origine, care descoperă existenţa unui club al aşa-numiţilor “modificatori de istorie”. Deşi ne aflăm în Franţa de pe la începutul secolului trecut, aflăm curând că situaţia geo-politicii mondiale nu este aşa cum o cunoaştem noi din manualele de istorie. Germania a pus stăpânire cam pe toată Europa şi reprezintă o adevărată ameninţare. Ce este de făcut? Ei, nimic mai simplu: să schimăm un moment hotărâtor din trecut şi să-i creăm acestei mega-puteri un duşman pe măsură (aici, Rusia). Fiindcă, nu-i aşa, atunci când nu există două forţe care să-şi dispute supremaţia se cheamă că nu avem echilibru. Zis şi făcut. Se aleg mai multe momente de cotitură din istoria lumii şi se încearcă modificarea lor. Sigur că încercarea nu reuşeşte din prima, iar când în sfârşit reuşeşte, izbânda cere un sacrificiu. Lumina trebuie să vină de la răsărit se încheie rotund, cu aceeaşi discuţie de la început, din care deducem însă că lucrurile au fost parţial îndreptate.

A doua povestire, Dosarul “Hannibal ante portas”, îndrăznesc să spun că este cea mai neizbutită. Şi asta dintr-un motiv simplu: povestea în ramă, un fel de pildă care ar trebui să ne spună că uneori istoria, orice ai face, are cursul ei de la care nu o poţi abate, suferă de tezism. Cele mai multe pagini sunt dedicate unei prelegeri de istorie despre războaiele romane şi încercările (reuşite, de 2 ori reuşite!) ale lui Hannibal de a cuceri Roma. Poată că luată în contextul volumului povestirea îşi are rostul ei, oferă o altă viziune asupra activităţii “modificatorilor”. Nu poţi să nu observi, totuşi, că păcătuieşte într-un mod fundamental, poate cel mai fundamental, dacă mi-e îngăsuită exprimarea: ne relatează în loc să ne arate paşii acţiunii.

Mestecenii, a treia piesă a cărţii, atinge şi o latură horror. Un cont, pe când se întorcea dintr-o solie, este muşcat de ceea ce el crede că e un vârcolac. Şi trăieşte de zece ani cu convingerea că se va transforma el însuşi în vârcolac. La capătul acestor zece ani porneşte povestea, când contele primeşte vizita unor prieteni. Printre ei şi un “modificator de istorie”. Care în propune încercarea de schimbare a cursului evenimentelor, astfel încât drumul contelui să nu-l mai poarte prin ţara vârcolacului. Deznodământul nu vi-l dezvălui, e de-o tristeţe sfâşietoare.

În cele din urmă, Allez la France!, a patra istorisire ne prezintă într-o manieră apropiată de prima povestire din volum o situaţie virtualmente imposibilă. Franţa şi Anglia s-au unit! Lucru, desigur, greu acceptat de patrioţii de ambele părţi. Şi personajul nostru, Marcel (pronunţaţi-l cu s, vă rog!), suferă tare când echipa franceză pierde un meci de rugby în faţa echipei engleze. Aşa că primeşte cu braţele deschise invitaţia “modificatorilor” de-a lua poziţie. Cum altfel, dacă nu intervenind în fluxul istoriei. Şi uite aşa aflăm că vocile pe care Jeanne d’Arc le-a auzit şi care au călăuzit-o mai apoi au aparţinut acestor modificatori.

Una peste alta, în ciuda micilor mele cârcoteli, cartea lui Liviu Radu e-o desfătare, e-o fugă în imaginaţie şi-un joc intelectual al posibilităţilor care nu se poate să nu cucerească orice iubitor, la o vârstă frageră au ba, de Jules Verne. Faceţi-vă un bine şi citiţi-o.