Liviu Radu – Modificatorii
Millennium Books, 2010

În şcoala primară şi-n cea generală am fost un avid cititori de Jules Verne. Cred că mulţi din generaţia mea au fost. Aveam acasă multe volume scoase de Editura Ion Creangă, însă nu destule. Deşi nu eram un cititor chiar împătimit (cel puţin nu prea prizam lecturile recomandate de programa şcolară), ţin minte că după ce am epuizat romanele lui Jules Verne din biblioteca de acasă, mi-am făcut abonament la bilioteca şcolii şi odată la două-trei zile luam cu împrumut tot pe atâtea cărţi. La început, exclusiv Jules Verne. Apoi am trecut şi la alţii; tocmai începuse Editura Nemira să publice serios sefeuri în colecţia Nautilus şi noi, o mână bună din elevii şcolii, constituiserăm un Club Nautilus, care club ţin minte că a fost sprijinit chiar de Editura Nemira cu donaţii repetate de cărţi – aveam, la un moment dat, şi o bibliotecă a noastră!

După acea perioadă fastă a urmat, nu ştiu de ce, o vreme de ariditate într-ale lecturilor. Câţiva ani, doi-trei, până am dat peste Stephen King şi lucrurile au reintrat pe făgaşul normal. Dar asta e o altă poveste…

Ideea e că mi-am amintit de acei ani dominaţi de aventurile născute din imensa imaginaţie a lui Jules Verne abia acum câteva zile, când am început să citesc MODIFICATORII, romanul lui Liviu Radu scos de Editura Millennium Books anul trecut, cu ocazia Gaudeamus-ului. Acest roman – prin scriitură, subiect, personaje – mi-a readus în minte senzaţiile pe care le încercam în şcoală citindu-l pe Verne. A făptuit, am ajuns să cred, o minune.

Ştiam deja că Liviu Radu e un scriitor sfătos, mare iubitor de canoane, un vajnic continuator al dulcelui stil clasic al sefeului din anii lui de pionierat. Niciodată însă nu s-a desfăşurat atât de copis în aceşti parametri ca în Modificatorii. Cred că şi pentru autor a fost o desfătare să scrie cartea, cred că şi pentru el a fost ca o întoarcere acasă.

Avem în carte patru povestiri care, deşi străbătute de-un fir comun, pot fi citite şi separat. Cea mai amplă, prima, Lumina trebuie să vină de la răsărit, oferă şi cele mai multe amănunte despre cadrul convenit pentru celelalte trei. Este povestea a doi prieteni, francezi de origine, care descoperă existenţa unui club al aşa-numiţilor “modificatori de istorie”. Deşi ne aflăm în Franţa de pe la începutul secolului trecut, aflăm curând că situaţia geo-politicii mondiale nu este aşa cum o cunoaştem noi din manualele de istorie. Germania a pus stăpânire cam pe toată Europa şi reprezintă o adevărată ameninţare. Ce este de făcut? Ei, nimic mai simplu: să schimăm un moment hotărâtor din trecut şi să-i creăm acestei mega-puteri un duşman pe măsură (aici, Rusia). Fiindcă, nu-i aşa, atunci când nu există două forţe care să-şi dispute supremaţia se cheamă că nu avem echilibru. Zis şi făcut. Se aleg mai multe momente de cotitură din istoria lumii şi se încearcă modificarea lor. Sigur că încercarea nu reuşeşte din prima, iar când în sfârşit reuşeşte, izbânda cere un sacrificiu. Lumina trebuie să vină de la răsărit se încheie rotund, cu aceeaşi discuţie de la început, din care deducem însă că lucrurile au fost parţial îndreptate.

A doua povestire, Dosarul “Hannibal ante portas”, îndrăznesc să spun că este cea mai neizbutită. Şi asta dintr-un motiv simplu: povestea în ramă, un fel de pildă care ar trebui să ne spună că uneori istoria, orice ai face, are cursul ei de la care nu o poţi abate, suferă de tezism. Cele mai multe pagini sunt dedicate unei prelegeri de istorie despre războaiele romane şi încercările (reuşite, de 2 ori reuşite!) ale lui Hannibal de a cuceri Roma. Poată că luată în contextul volumului povestirea îşi are rostul ei, oferă o altă viziune asupra activităţii “modificatorilor”. Nu poţi să nu observi, totuşi, că păcătuieşte într-un mod fundamental, poate cel mai fundamental, dacă mi-e îngăsuită exprimarea: ne relatează în loc să ne arate paşii acţiunii.

Mestecenii, a treia piesă a cărţii, atinge şi o latură horror. Un cont, pe când se întorcea dintr-o solie, este muşcat de ceea ce el crede că e un vârcolac. Şi trăieşte de zece ani cu convingerea că se va transforma el însuşi în vârcolac. La capătul acestor zece ani porneşte povestea, când contele primeşte vizita unor prieteni. Printre ei şi un “modificator de istorie”. Care în propune încercarea de schimbare a cursului evenimentelor, astfel încât drumul contelui să nu-l mai poarte prin ţara vârcolacului. Deznodământul nu vi-l dezvălui, e de-o tristeţe sfâşietoare.

În cele din urmă, Allez la France!, a patra istorisire ne prezintă într-o manieră apropiată de prima povestire din volum o situaţie virtualmente imposibilă. Franţa şi Anglia s-au unit! Lucru, desigur, greu acceptat de patrioţii de ambele părţi. Şi personajul nostru, Marcel (pronunţaţi-l cu s, vă rog!), suferă tare când echipa franceză pierde un meci de rugby în faţa echipei engleze. Aşa că primeşte cu braţele deschise invitaţia “modificatorilor” de-a lua poziţie. Cum altfel, dacă nu intervenind în fluxul istoriei. Şi uite aşa aflăm că vocile pe care Jeanne d’Arc le-a auzit şi care au călăuzit-o mai apoi au aparţinut acestor modificatori.

Una peste alta, în ciuda micilor mele cârcoteli, cartea lui Liviu Radu e-o desfătare, e-o fugă în imaginaţie şi-un joc intelectual al posibilităţilor care nu se poate să nu cucerească orice iubitor, la o vârstă frageră au ba, de Jules Verne. Faceţi-vă un bine şi citiţi-o.