Raymond Chandler – Play-Back
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Nemira, Bucureşti, 2010

Chandler n-a scris mult, dar a scris bine rău! 🙂

Las fraza de mai sus să deschidă singură textuleţul acesta. Ar trebui să fie suficientă. Ba, hai, poate că i-aş mai adăuga una: Cine nu l-a citit pe Chandler până acum a ratat o bucată semnificativă din istoria romanului poliţist. Treaba asta e valabilă pentru mai toate genurile literare. Întotdeauna apare câte un autor care revoluţionează lucrurile atât de profund, încât ani şi ani după dispariţia lui tot ce se întâmplă pe acel segment al literaturii poartă amprenta sa.

Play-Back a apărut pe lume în 1958. La noi, înainte de această traducere meşteşugită a lui Mihai-Dan Pavelescu, la Nemira, care reprezintă şi prima ediţie românească între două coperte, a mai apărut o traducere, publicată în foileton, în revista Flacăra, înainte de 1989. Cine a semnat acea traducere? Păi, ştiu amănuntul chiar de la autorul ei: George Arion. Mi se pare, totuşi, curios că până acum – vreme, deci, de peste două decenii – nu s-a gândit nimeni să reia în volum acea traducere a Play-Back-ului…

Vorbim, aşadar, despre ultimul roman complet al lui Raymond Chandler. (După acesta a mai început unul, Poodle Springs, pe care l-a terminat însă Robert B. Parker şi care a fost publicat în ‘89.) E-un roman scurtişor, realizat după un scenariu pe care Chandler n-a mai apucat să-l vadă produs, şi ne prezintă un Philip Marlowe cam dărâmat – cu câteva luni în urmă se despărţise de Linda Loring (vezi Nu-i uşor să spui adio). Ca niciodată, este angajat pe nevăzute de un avocat (Umney, pre al său nume – pasionaţii de Stephen King vor recunoaşte aici sursa de inspiraţe a acestuia pentru povestirea Umney’s Last Case!) şi se lansează într-o misiune de “spionaj” care-l poartă până pe coasta Californiei. Curând află însă că damna pe care o spionează e mai degrabă victimă decât făptaş şi Marlowe se întoarce împotriva avocatului care l-a angajat. Alege s-o ajute în schimb pe această Betty Mayfield.

N-am să vă dezvălui evoluţia cazului, dar am să vă spun că (şi) în Play-Back ne putem bucura de, pompos spus, “spectacolul firii jemanfişiste şi mucalite” a lui Marlowe. Şi, în definitiv, acest extraordinar personaj reprezintă marea izbândă a lui Chandler în tot ce a scris. Şi aici, detectivul particular este tras pe sfoară, bătut, ameninţat, iar el răspunde tuturor acestora în maniera care îl caracterizează: ironizând, surâzând strepezit, aruncând replici flegmatice. “Am prieteni care ţi-ar reteza într-atât din aerele astea,” spune juna căreia Marlowe nu întârzie să-i facă ochi dulci, “încât ai avea nevoie de o scară ca să te-ncalţi”. La care, degajat, el răspunde: “Cineva a trudit serios să născocească asta. Însă truda nu poate înlocui talentul.” (p.77)  Avem totodată nenumărate dovezi ale misoginismului lui mascat: “Când o femeie este cu adevărat un şofer bun, se apropie de perfecţiune” (p.85), meditează el la un moment dat. Nici în faţa perspectivei unui act sexual (da, este şi aşa ceva în carte) nu renunţă la remarcele acide: “La naiba, pe când eram tânăr, puteai să dezbraci o fată încetişor. Acum ele sunt în pat, în vreme ce tu încă te chinuieşti cu nasturele de la guler.” (p. 87)

O menţiune specială merită comparaţiile/analogiile deşucheate la care-i zboară gândul lui Marlowe în cele mai bizare momente. Câteva exemple, ca să vă deschidă gustul: “Îmi era aşa de foame, încât aş fi putut să şterpelesc cina câinelui.” (p. 19)/ “Pereţii de aici sunt la fel de subţiri ca portofelul unui dansator de step.” (p. 30)/ “Vreo şase perechi se învârteau pe ringul de dans cu abandonul nechibzuit al unui paznic de noapte cu artrită.” (p. 51)/ “[…] nu părea la fel de greu de obţinut ca un pachet de acţiuni la General Motors.” (p. 83)/ “Una dintre femei afişa destulă răceală ca să răcoreşti deşertul Mojave şi destul fard ca să vopseşti un iaht de lux.” (p. 92)/ “În golfuri valurile nu se sparg, ci pătrund lunecând politicos, aidoma supraveghetorilor din magazinele universale.” (p. 138)/ “[…] o maşină la fel de anonimă ca o monedă într-un aparat de parcare […]” (p. 152) şi multe, multe altele.

Cred că, la finele lecturii, ştiind că ai citit ultima apariţie a lui Marlowe, nu poate să nu-ţi rămână în gând o replică definitorie ca un epitaf. “Cum poate un bărbat atât de dur să fie atât de blând?”, întreabă în ultimele pagini Betty cea nurlie, la care detectivul răspunde cu degajare: “Dacă n-aş fi fost dur, n-aş mai fi în viaţă. Dacă n-aş fi putut fi blând niciodată, n-aş fi meritat să fiu în viaţă.”

Merită şi voi să-l ţineţi în viaţă – datorită blândeţii lui, datorită durităţii lui, datorită expresiei inconfundabile pe care o dă definiţiei omului de bine – şi puteţi face asta într-un fel foarte simplu: citindu-i aventurile. Puteţi începe chiar cu Play-Back.

[Puteţi citi o recenzie serioasă, semnată de Diana Morăraşu,
a acestei cărţi în numărul 7 al revistei Suspans.]