Arhive pe categorii: de pe noptieră

George Arion – Fortăreaţa nebunilor

George Arion – Fortăreaţa nebunilor
Editura Crime Scene Publishing, Bucureşti, 2011

În lumea scriitorilor de literatură poliţistă există o cutumă. Încetăţenită de autorii înşişi, iar apoi devenită cerinţă aproape obligatorie din partea cititorilor, aceasta prevede ca fiecare creator de istorisiri detectivistice să dea naştere unui personaj simpatic, iscoditor, cu „lipici”, în jurul căruia să-şi ţeasă apoi intriga din cât mai multe romane şi povestiri. Acest lucru sunt încredinţat  că ţine  în primul rând  de psihologia lecturii: familiaritatea cu detectivul dă personalitate tramei, o aduce mai aproape de cititor. E vorba  de sentimentul însoţirii într-o aventură a unui vechi amic. Mai ţine însă şi de specificul prozei poliţiste, care, se ştie, are rigori precise, momentele acţiunii succedându-se după un tipar aproape universal. Astfel, ameninţarea monotoniei este risipită de prezenţa luminoasă a unui individ care ni s-a   vârât  uşor-uşor  pe  sub  piele. Sherlock Holmes, Maigret, Hercule Poirot, Philip Marlowe, Columbo, Roy Grace, Matthew Scudder, ca să amintesc doar câţiva detectivi celebri.

Ce au în comun aceste firi iscoditoare este excentricitatea. Caracteristici care îi plasează în afara marii mase sociale, unicitatea în spirit şi simţire.

Toate  acestea,  George  Arion le-a ştiut, sunt sigur, încă de dinainte să scrie primul său text poliţist. Cititor pasionat, în primul rând, de marea literatură detectivistică, acest aspect elementar al meseriei a început să lucreze, poate inconştient, de la prima apariţie în pagină a jurnalistului Andrei Mladin. Şi asta se întâmpla chiar la momentul debutului în proză, în 1983, în romanul Atac în bibliotecă. Ce a frapat atunci a fost noutatea scriiturii, prospeţimea ei, subversivitatea ei, aplombul ei. Şi deasupra tuturor acestora, zămislindu-le, s-a aflat personajul lui Andrei Mladin, cel fără de care sunt convins că ecourile în vreme ar fi sunat niţel altfel. Andrei Mladin, prin unicitatea şi excentricitatea lui a reuşit să capteze simpatia tuturor. Iar George Arion a ştiut atunci că şi-a găsit tovarăşul de drum literar.

Şi totuşi,  după  1989,  în  pofida faimei lui Mladin, cu puţine excepţii George Arion a ales să-şi îndrepte atenţia spre naraţiuni din afara universului acestuia. După Atac în bibliotecă, au mai apărut Profesionistul, Trucaj, Pe ce picior dansaţi?, toate volume care conţineau două, trei nuvele în care Andrei Mladin îşi face apariţia. Până acum,  după  douăzeci  de  ani, când autorul a decis să revină la personajul care l-a consacrat, în romanul Fortăreaţa nebunilor.

Aici îl reîntâlnim pe jurnalistul convertit la acţiuni detectivistice Andrei Mladin într-o lumină nouă. Anii şi-au lăsat amprenta asupra lui, represaliile la care a fost supus l-au marcat, însă nu atât de puternic încât el să-şi fi pierdut acele caracteristici care îl deosebeau de semenii săi. Deşi e mai abătut, şi-a păstrat simţul ascuţit al umorului, ochiul şi urechea atente la murmurul veacului, isteţimea şi felul mucalit de a fi.

Romanul adoptă două registre clare. În prima jumătate, Sanatoriul alb, un lung flash-back, îl găsim  pe Mladin internat cu de-a sila într-un azil de nebuni, în încercarea de a fi redus la tăcere. Şi a i se spăla creierul, convingându-l pas cu pas că jurnalistul de la Flacăra n-a existat niciodată. Mai mult, încercarea de depersonalizare vizează însăşi esenţa sa. „Să ştiţi că avem leac şi pentru umorul obraznic”, îl avertizează suspectul director al stabilimentului. Mladin însă nu cedează, ci înţelege dimensiunile luptei pe care o are de purtat şi se împotriveşte cu fiecare ocazie „lecuirii” sale. Lupta sa pendulează între îndârjirea Contelui de Monte Cristo (Mladin găseşte chiar şi un  echivalent  al  abatelui  Faria  în persoana lui Molin) şi firea rebel-poznaşă a lui Randle McMurthy din Zbor deasupra unui cuib de cuci, de Ken Kesey. Referinţele sunt, de altfel, cuprinse explicit în textul romanului. În felul acesta, detenţia lui Mladin capătă semnificaţii intertextuale, iar maniera în care George Arion construieşte această parte a romanului înclină balanţa mai mult spre proza de factură psihologică  decât spre  cea poliţistă. Element de noutate, acesta, deşi încă din romanul precedent, Crime sofisticate, cititorul atent a putut intui o atare direcţie.

A doua parte a cărţii, Arestul alb, readuce acţiunea în prezentul din prologul cărţii.  Cazul  numit generic ATHANARIC – termen cu care Mladin se întâlnise deja în timpul internării sale la sanatoriu – capătă dimensiuni istorice  şi lucrurile ni se dezvăluie, treptat, ca având rădăcini adânci. Fiind vorba de o tramă poliţistă, am să mă limitez la a spune doar că printre personajele-cheie  ale  cazului  se numără Maestrul, în care îl recunoaştem pe „poetul nepereche al neamului românesc”. Aici avem din nou ocazia să gustăm din glumele de redacţie, din hazul de necaz, din ironia fină a lui Andrei Mladin. Şi, totodată, citind cu atenţie, dăm peste o subtilă critică la adresa  naraţiunilor  conspiraţioniste în care Biserica joacă un rol importantă  care  au monopolizat  genul de la Dan Brown încoace.

Cu Fortăreaţa nebunilor, George Arion face un pas decisiv în faţă pe scara evoluţiei romanului poliţist de la noi. Prin forţa naraţiunii, calitatea introspecţiei, jocurile intertextuale, dimensiunea şi importanţa subiectului, plus prezenţa incontestabil cuceritoare a mucalitului Andrei Mladin, autorul demonstrează că proza detectivistică românească este fără doar şi poate circumscrisă, până la contopire, literaturii „serioase”. Acum, că a revenit la acest personaj de talia unor Marlowe, Scudder, Grace, pe nedrept neglijat  atâţia  ani,  George  Arion nu are de ales decât să-i continue aventurile într-un nou roman. Fortăreaţa nebunilor a făcut legătura atât de necesară cu prezentul – şi a făcut-o în cel mai  potrivit mod  – iar  acum e momentul să-l  vedem pe Mladin  în plină acţiune. Literatura noastră actuală duce lipsa unui justiţiar pur-sânge.

(Text apărut în revista Familia, nr. 6/2011)

„S-a murit degeaba”


Bogdan Suceavă – Noaptea când cineva a murit pentru tine
Editura Polirom, Colecţia Fiction Ltd., Iaşi, 2010

Revoluţia noastră din decembrie 1989 are toate datele unui subiect de roman care să vorbească o limbă universală. Are necunoscute, multe necunoscute, are acte de eroism şi victime, are tragism. Şi cu toate acestea puţini scriitori români s-au învrednicit să scrie despre ea.

Scrie acum Bogdan Suceavă, în Noaptea când cineva a murit pentru tine, şi scrie dintr-o perspectivă care, cred, se apropie cel mai tare de adevărul momentului; acel adevăr personal, direct, cu toate implicaţiile lui. Scrie cu talent, ca şi până acum, scrie cu pricepere şi documentat, umplând acest gol cu brio.

Tonul romanului e surprinzător pentru cine a citit ce a publicat Bogdan Suceavă până acum. Nimic – sau aproape nimic – din romanele şi povestirile anterioare nu ne-a pregătit pentru această naraţiune tulburătoare, coborâtă în concretul acelor zile. Vocea personajului central, un student în primul an la Matematică, pornit prin Bucureştiul revoluţionar, printre gloanţe, spre clădirea Facultăţii de Geologie, unde se discută înfiinţarea Ligii Studenţilor, este vocea credibilă a două generaţii, până la urmă. Ea aparţine deopotrivă generaţiei care se resemnase cu ideea comunismului nemuritor şi, când perspectiva iminentei schimbări e tot mai bine conturată, aparţine generaţiei care a îmbrăţişat libertatea fără rezerve, aproape cu inconştienţă.

Aceste două planuri alege autorul să le împletească în roman: prezentul revoluţionar, unde acţiunea se desfăşoară cu rapiditatea gloanţelor care ţiuie pe lângă urechile naratorului, şi trecutul formator – adolescenţa şi timpul petrecut în armată – care este prezentat cu lentoarea amintirilor de care nu-ţi vine să te desparţi. Nu e de mirare, astfel, că acest al doilea plan intervine în derularea acţiunii principale, insinuant, în momentele cheie. Efectul se dovedeşte cu atât mai izbutit în a doua jumătate a cărţii, când, având de-acum toate elementele de fundal puse pe tapet, evenimentele din noaptea de 25 decembrie, noaptea pe care naratorul o petrece baricadat în clădirea Facultăţii de Geologie alături de un grup de studenţi şi foşti colegi de armată, trecem dincolo de faţada lucrurilor, pătrunzând în ţesătura fină a emoţiilor (teama sub multele ei forme, dar şi speranţa) care îl încearcă pe narator. Căci, în definitiv, asta este marea izbândă a romanului lui Bogdan Suceavă: (re)trezirea în cititor, acum, după peste 20 de ani de la Revoluţie, a trăirilor de atunci. “S-a murit pe bune. Literele acestea. Priveşte-le. Sunt reale. S-a murit pe bune,” spune naratorul aproape de finalul cărţii. “Şi mai e ceva. S-a murit degeaba.”

Noaptea când cineva a murit pentru tine, prin felul în care a fost gândit şi scris romanul de autorul său, are darul de a-i face şi pe cei mai tineri dintre noi să înţeleagă ce a însemnat cu adevărat Revoluţia din ‘89. Şi mai mult, are darul, printr-o viitoare traducere, să-i facă şi pe cei străini de România să priceapă mai bine cum “s-a murit degeaba” în cea mai spectaculoasă revoluţie dintr-o ţară fost-comunistă.

[Text apărut în revista Familia, nr. 2/2011]

Mozart şi Scott Mariani


Scott Mariani – Conspiraţia Mozart
Traducere de Adrian Bercea
Colecţia Suspans
Editura Nemira, Bucureşti, 2011

N-am citit Manuscrisul lui Fulcanelli, celălalt roman din seria Benedict Hope a lui Scott Mariani pe care l-a publicat Editura Nemira. Şi nici nu era nevoie să-l fi citit pentru a putea gusta acest nou installment al seriei. Deşi au în comun eroul principal – pe acest Ben Hope – cărţile nu se calcă în vreun alt fel pe bătături. Ceea ce-a trebuit să ştiu despre erou şi probabil era deja spus în Manuscrisul… autorul are de grijă să reamintească într-un fel nebătător la ochi.

E o carte construită în jurul conspiraţiei din titlu şi chiar dacă etapele acţiunii sunt cele clasice, de regăsit inclusiv în mega-succesul Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown, Mariani e îndeajuns de conştient de paralela pe care cititorii săi ar face-o automat în gând încât să încalce convenţia de suficiente ori.

În primul rând, personajele lui mi s-au părut mai digerabile. Până şi al lui Oliver Llewellyn, care moarte în primele pagini şi din cauza căruia se pune caruselul în mişcare, până şi el e creionat mai credibil decât isprava lui musiu Brown în cazul lui Robert Langdon – iar Brown s-a căznit cu asta în trei volume! Celor doi adevăraţi protagonişti – Leigh, sora lui Oliver, şi titularul seriei, Ben Hope – li se oferă în repetate rânduri răgazul să-şi contureze şi ei personalităţile, printre urmăriri, gloanţe şi explozii, astfel încât la sfârşit să-i simţim mai aproape de noi.

Trama e relativ simplă, n-am să v-o rezum aici. Important e că există o aripă a Francmasoneriei care caută cu orice chip, şi după sute de ani, să mascheze ceea ce a dus de fapt la suprimarea fizică a lui Wolfgang Amadeus Mozart (mason şi el, şi încă de frunte, dar unul cu prea mare putere de expresie) şi mai există dovada, ultima dovadă a implicării acestei organizaţii criminale în uciderea compozitorului – chiar o scrisoare a lui Mozart în care enunţă cu subiect şi predicat cauzele pericolului în care simte că se află. Această scrisoare se afla în posesia lui Oliver şi ea i-a cauzat moartea prin înec. Sora lui, Leigh, nu face toată cartea decât să-ncerce să dezlege misterul morţii sale, iar Ben Hope o ajută cu toată priceperea sa (şi aceasta nu e mică). Sigur că până la urmă înţeleg despre ce a fost vorba şi atunci jocul atinge o nouă dimensiune, cei doi devenind, la rândul lor, ţintele organizaţiei despre care vorbeam înainte.

Conspiraţia Mozart este o carte alertă, dinamică, clădită cu abilitate (autorul a debutat, la urma urmei, cu volumul How to Write a Thriller, în 2007), în compania căreia sigur nu veţi simţi trecerea timpului. Pe mine m-a ţinut în mreje de la un capăt la altul – şi exact asta trebuie să facă un thriller bun. Motiv pentru care v-o recomand şi vouă, cu avertismentul că nu trebuie sub niciun chip să o începeţi într-o zi lucrătoare. Apucaţi-vă mai bine de ea în weekend. Aşa sigur nu riscaţi să neglijaţi slujba care vă pune pâinea pe masă.

[O recenzie semnată de Laura Frunză
găsiţi şi-n recentul număr 10 al revistei Suspans.]