E-adevărat că ai nevoi de distanță ca să te lămurești cât de aproape ești, de fapt, de un lucru, de o persoană, de – până la urmă – un loc. Asta pentru că vorbim despre afecte, iar acestea cer a fi confirmate întruna: stimulate, trezite din amorțire și, în cazul fericit, confirmate. Aprecierea sentimentelor, ca acțiune, nu poate funcționa static, evident – nu e ca evaluarea unei opere de artă, deși și aceasta trebuie privită de multe ori și cu ochii închiși, adică tot printr-o formă de distanțare. Mă gândesc acum în principal la (atenție, vorbe mari!) dragostea de țară: numai îndepărtarea pe o perioadă oarecare te poate face să înțelegi cât înseamnă pentru tine locul de baștină și, de aceea, plecarea e tot atât de importantă cât este întoarcerea, este esența statorniciei, doar când pleci simți forța de rezistență a chingilor elastice care te ancorează de Acasă, o forță pe care altminteri ai fi tentat să o negi, nesimțindu-i prezența. De aceea, în trecut se practica obligatoriul exercițiu inițiatic al pelerinajului (văzut ca drum în lumea largă): nu atât pentru a cunoaște alte locuri și a învățat alte lucruri, cât pentru a descoperi importanța a ceea ce deja cunoșteai, și cu siguranță nu pentru a iubi țările străine, oricât ar fi ele de civilizate, ci pentru a-ți confirma dragostea de Acasă, cu toate nuanțele ei.

Nu suntem dotați pentru a înțelege bine momentul atunci când el e viu, nu îl percepem ca atare pentru că încă trăim sub imperiul momentului care a trecut, tragem după noi o dâră de clipe moarte, mintea noastră depune eforturi mari ca să vină în prezent și niciodată nu reușește pe deplin, prezentul e catafalcul trecutului, e greu apăsat de resturi ce-au să dispară curând, de aceea înțelegem mai bine momentul doar când veghem la căpătâiul lui, îl rememorăm sau îi studiem chipul încremenit într-un instantaneu, abia atunci îl așezăm la justul lui loc, scuturat de lestul clipelor anterioare, el își arată adevărata față, senină sau posacă sau apatică sau zglobie, și de aceea, dacă am putea privi prezentul din viitor, decantat de perspectivă, iar nu încărcat de grohotișul trecutului recent, am trăi mai corect, am ști ce îl face important, unic, vrednic să rămână și ce din el este pleavă de gânduri, impresii și griji mărunte rămasă de la recolta anterioară.

Când ne maturizăm, de fapt nu ne deschidem orizontul, ci îl închidem necontenit, ne limităm vederile cu fiecare lucru pe care ajungem să fim convinși că îl stăpânim, ne concentrăm atenția și nu mai putem accepta în raza noastră de percepție decât lucruri punctuale. Paradoxal, dorința de cunoaștere strânge lumea în jurul nostru în timp ce ne dezvoltă mintea. Mi-amintesc încă bine sentimentul de măreție din copilărie, văd încă, deși încețoșat, imaginile fără margini de atunci, fără jaloane fixe, timpul și spațiul într-o fluiditate fermecătoare. Văd acum privirea aceea încăpătoare în ochii băiețelului meu și-mi dau seama că o va pierde, că o pierde deja cu fiecare nouă descoperire, cu fiecare bucurie pe care ne-o face răspunzându-ne corect la întrebări. Lumea se comprimă în jurul lui ca un balon care se dezumflă încet, iar el, pășind tot mai sigur, înaintează vesel și încrezător pe culoarul tot mai îngust al maturității. Și odată ajuns acolo va mai avea, poate, la răstimpuri, momente când se va gândi cu nostalgie la ce a renunțat pentru un rost în viață. Apoi își va reveni și va merge mai departe spre următorul obiectiv din lunga listă de obiective musai de bifat. Ca orice om mare, responsabil, care știe ce are de făcut.