Spațiu: fără el nimic nu se face, locul de manevră este esențial, trebuie să poți respira și să te miști în voie, altfel înțepenești – despre asta cred că e vorba când discutăm despre inspirație: inspirația este, dacă nu spațiul însuși, atunci progenitura lui cea dintâi. Iar dacă spațiul este tata, atunci mama trebuie să fie plictiseala. Conexiunile adânci și originale, cele care depășesc imediatul și declanșează inspirația, apar cel mai bine atunci când mintea atinge acea stare de deschidere pe care doar plictisul o aduce. Persoana creativă nu va cădea niciodată victimă inerției, ci va folosi spațiul mental pentru a fantaza, mintea va cupla în modul de creație, în sfârșit, iar creatorul va simți că abia acum trăiește cu adevărat, toate celelalte funcții practice și imediate ale gândirii sale sunt abia acum puse în valoare, postament pentru creația care se naște fără efort de îndată ce mintea este decorsetată de veșnicul aici și acum. Nevoia persoanei creative de a fugi de lume așa se explică. Și tot asta înseamnă și aparenta indiferență, repede blamată de societate, a celui care știe – poate doar instinctual – că va înțelege lumea în felul său unic doar izolându-se temporar de ea – la nevoie, chiar aflându-se în mijlocul ei.