Într-o vacanţă de vară am fost paraşutat la bunici…

Într-o vacanţă de vară am fost paraşutat la bunici nu doar împreună cu sora din dotare, ci şi cu un iepuraş de toată frumuseţea. Lui, într-un moment când ne-a atins aripa geniului pe amândoi, i-am spus Ţupi. E cam mult timp de atunci, dar pare că îmi amintesc bine făptura aceea. Blăniţa, cel puţin, o am şi acum în faţa ochilor, de bună seamănă: sură, cu dunguliţe albe pe spate, pufoasă, atât de pufoasă. Atunci, la începutul verii, Ţupi era doar un pui cu ochii roşii, cu nas mic şi veşnic în mişcare, o poşetuţă pe care mai mare dragul s-o iei de urechi şi să o duci peste tot cu tine. Chiar asta şi făceam; precum cu trioul de şopârle de mai târziu, Ţupi mă însoţea credincios peste tot – îl purtam în poală, într-un fel de marsupiu, căci în lesă dăduse de înţeles că n-ar veni. A făcut senzaţie pe stradă, printre prietenii de joacă. Ne luam la întrecere cu el, şi nu doar la alergat (am descoperit repede că, cel puţin în ceea ce îl privea pe el, legendara lor viteza era mult exagerată), ci mai abitir chiar la mâncat. Atunci am avut ocazia să pun la încercare vorbele bunicilor, cum că mâncând mulţi morcovi mi se va ascuţi auzul, motiv pentru care îi mâncau şi iepurii, dovadă fiind urechile lor lungi. Morcovi am mâncat mai mulţi ca Ţupi, am câştigat detaşat întrecerea, dar urechile tot ale lui au fost mai lungi, iar auzul, din câte îmi dădeam seama, nu mi se îmbunătăţise cu nimic. A fost clar, totuşi, că între om şi animale există diferenţe de neconciliat. Iepurele nostru a crescut văzând cu ochii, mâncând verdeţuri, în vreme ce eu şi sora mea, mâncând toată porţia generoasă pusă în faţă de bunici, a căror imagine a unui copil sănătos era aceea a unei făpturi durdulii, cu obrăjorii rumeni, numai buni de prins între degete, ca şoricul porcului proaspăt răzuit după pârlire, nu ne-am întors acasă foarte schimbaţi. Spre sfârşitul vacanţei, iepuraşul se transformase într-un iepuroi de toată isprava. Ochii îi rămăseseră la fel de roşii, dar dinţii, pesemne de la atâta caroten, i se îngălbeniseră ceva de speriat. Era de ajuns să deschidă gura şi cele două ţepuşe lungi şi ascuţite din faţă băgau spaimă în tine cu promisiunea unor înţepături de sute de ori mai dureroase decât ale acului asistentei atunci când trebuia să îţi umple bucile de polidin. Deşi continuam să îl iubesc – îl ştiam, doar, de mic! – mă şi înspăimânta adesea, motiv pentru care îl ţineam mai mult închis în spatele lemnelor din curte, o stiva clădită la milimetru de bunicul, unde se crea cu peretele casei vecine un spaţiu carceral ideal pentru liniştea mea sufletească. Pesemne îl şi visasem, mă urmărise în coşmaruri colorate în roşu şi galben, mult galben, iar asta trebuie să îmi fi amorţit oarecum simţurile, să mă fi orbit la soarta şi suferinţa lui Ţupi, fiindcă atunci când au venit părinţii să ne ia acasă nu am mirosit nimic, nu mi s-a părut deplasat nici când bunicul, în complicitate cu tata, au luat iepurele, un cuţit mare şi s-au dus în fundul grădinii, la râu. Venirea părinţilor, după trei luni de separare, era un eveniment mare, ne pregătiserăm cu toţii pentru asta, unii gătind, alţii făcând curăţenie, iar noi, copiii, pregătindu-ne poveştile strânse peste vară. Drept care îmi pot doar imagina că, în timp ce la bucătăria de vară fierbea tocăniţa, eu o impresionam pe mama cu năzdrăvăniile noastre şi ale lui Ţupi. Fisa mi-a picat doar după ce mi-am pus bine burta la cale, încingând famelic bucăţi de mămăligă în delicioasa tocăniţă proaspătă, sfâşiind carnea cu dinţii direct de pe os. Atunci am început să plâng cu sughiţuri şi mi s-a făcut rău, mai rău decât nu mi-a mai fost niciodată de atunci încoace. Nu îmi venea să cred că prietenul meu de o vară, animăluţul cu care sudasem o relaţie trainică fusese sacrificat şi îmi fusese servit la masa de prânz, cu mămăligă. Abia atunci au înţeles şi adulţii din jur barbaria ritualului pe care îl organizaseră inconştient, iar bunicul, încercând să mă îmbuneze, a venit la mine cu o bucată de scândură pe care crucificase bine pielea bietului meu Ţupi – întoarsă cu blana în jos şi cu carnea roşiatică presărată cu bobiţe rubinii de-acum de sare grunjoasă. Vezi, Ţupi e aici, a spus el, îl poţi lua cu tine acasă, îl poţi mângâia când vrei tu…

[Fragment dintr-un text mai amplu]

Anunțuri