Peştii au fost, cred, primii pe care să îi pot numi ai mei…

Peştii au fost, cred, primii pe care să îi pot numi ai mei, după căţeii şi mâţele de la bunici. Locuiau într-un acvariu cât un TV de 14 inci, fără instalaţie de încălzire şi cu una de aerisire doar rudimentară, iar iluminarea pe timp de noapte era asigurată de un bec de lanternă, alimentat de la un cablu tras de la priză prin spatele bibliotecii. Pentru că, nu-i aşa, acvariul meu ocupa o bucată dintr-un raft, flancat de cărţi. Colecţia Patrimoniu de o parte şi un vraf de BPT-ul de cealaltă. Cumpăram mulţi peşti şi destul de des. Cu toate astea, nu prea era înghesuială în acvariu. Dintr-un motiv sau altul, scalarii, sanitarii şi guppy-i mei reuşeau să moară într-un ritm susţinut. Într-un rând, când am plecat de acasă mai multe zile, le-am presărat pe luciul apei mâncare, am calculat eu, cât pentru vreo cinci mese îndestulătoare. Stratul de „pureci” era gros de un deget pe apă, bietele vieţuitoare or fi crezut că s-a întunecat cerut, or fi avut prevestirea apocalipsei. Cert e că la întoarcere am dat cu ochii peste o imagine de coşmar. Neavând simţul saţietăţii, peştişorii mei drăgălaşi hăpăiseră toată mâncarea la prima strigare, iar cei care nu plesniseră de preaplin, forţaţi de împrejurări, se văzuseră nevoiţi ca până la urmă să recurgă la canibalism. În casa lor de sticlă dospea o mâzgă clisoasă, prin care, la o primă inspecţie, am identificat plutind bucăţi de înotătoare şi şiraguri de maţe. Un singur supravieţuitor rămăsese, Regele Scalar, o balenă care agita tulbureala aceea cu mişcările lui abulice. N-a mai rezistat nici el după primul schimb de apă – pe vremea aceea nu ţinea nimeni cont de Ph sau de alte gingăşii; apa cu clor de la robinet era tot ce le puteam oferi.

[Fragment dintr-un text mai amplu]

Anunțuri