La Orăştie fiind, la bunici, am avut, alături de prietenii de joacă (de fapt, prietenele, căci am fost multă vreme, până ca-n locul lui Renate si Christine să vină Miki şi Peter, singurul băiat de pe stradă), pentruo vară, cel puţin, ocupaţia de culegător de melci.

Printre bălăriile de pe malul râului care trecea prin spatele grădinilor melcii colcăiau cu sutele, iar noi, copii deloc uşor de scârbit, îi culegeam în pungi de 1 leu cu gândul de a-i duce în oraş la un centru de colectare, unde auziserăm că vom primi pe ei o sumă de bani.

Mi-amintesc că într-o după-masă, aşa, către seară, întorşi de la cules am hotărât de comun acord să depozităm captura, până a doua, în curtea bunicilor mei. Am aşezat cu grijă pungile în spatele stivei cu lemne, unde bunicii nu le puteau vedea – nici pe ele, nici viermuitorul lor conţinut. Operaţiunea, se-nţelege, nu fusese aprobată de forurile superioare… Ei bine, după o oră toată curtea era plină de melci!

Bunicii n-au fost bucuroşi, colegele de joacă n-au fost bucuroase. Nici eu n-am fost bucuros. Fiecare din motive diferite.

Am reuşit, totuşi, să recuperăm o căldare (un vailing, în grai local) de melci, pe care am acoperit-o bine şi, a doua zi, am dus-o la centrul de colectare. Unde nu ne aştepta nimeni şi unde, scârbiţi, am abandonat slinoasele creaturi şi-am plecat, lăsându-le să năpădească în voie acea curte interioară.