Totul se reduce la imagini, la scene. În orice artă. De aici porneşte totul. Imagini sugestive, scene relevante. Şi fiecare artă se străduieşte să le redea, cu propriile-i mijloace, în moduri cât mai originale cu putinţă. Uneori ermetizând excesiv, alteori căzând în declarativ, descriptiv superfluu. Echilibrul e cel mai greu de atins.

Proza bună se construieşte, şi ea, în jurul unor imagini-simbol. În funcţie de complexitatea intrigii, imaginea centrală este completată de scene secundare. Acestea, dacă sunt bine alese, reuşesc să întregească imaginea. Iar dacă sunt bine redate, reuşesc să îi dezvolte semnificaţia.

Vehiculul, sufletul oricărei imagini, cel care leagă scenele – personajul! În orice operă artistică, de orice expresie, imaginea e dublată de personaj. La fel, mai abstract sau mai concret – dar mereu prezent.

Cele două – imaginea şi personajul – sunt indispensabile. Mesajul (cel care întregeşte Treimea) nu poate fi articulat în lipsa lor. În funcţie de felul în care creatorul a ales să „manipuleze” primele două „ingrediente”, mesajul are sau nu şanse de a fi receptat (corect).

Simplu.