Într-un film american, situaţia de criză…

Într-un film american, situaţia de criză provocată de avionul prăbuşit ieri în Apuseni s-ar fi transformat într-un elogiu adus eroismului. Atât al supravieţuitorilor, cât mai ales al autorităţilor. Johnny Q, agent guvernamental, şi-ar fi forţat limitele pentru a ajunge în acel loc izolat şi, împotriva tuturor greutăţilor de pe teren, ar fi atins destinaţia. Chiar dacă foarte târziu. La sosirea lui, grupul de supravieţuitori s-a împuţinat deja cu două sufletele. Asta însă n-ar fi făcut decât să potenţeze eroismul lor şi să facă reacţia lui Johnny Q (căzut în genunchi, în zăpada răscolită de lângă epavă, strângând în braţe trupul tinerei asistente, cu chipul schimonosit de durere) cu atât mai credibilă. Într-un film american, ar fi reieşit clar că asta a fost soarta lor, a tuturor; că autorităţile au făcut tot ce era omeneşte posibil, dar că stihiile şi, până la urmă, soarta însăşi au voit să fie altfel. Mesajul, în acel film, ar fi fost clar. În situaţii de criză, oamenii se ridică deasupra condiţiei lor de muritori şi – prin dispariţia lor, dar mai ales prin efortul supraomenesc al salvatorilor – reuşesc să transmită un mesaj de solidaritate şi dârzenie.

Poate că un regizor talentat de la noi ar reuşi să proiecteze lucrurile în felul acesta şi într-un film românesc. Deşi mă îndoiesc. Precum în viaţa pe care o trăim aici, cinematografia românească se ocupă cu crochiul, farsa, mizerabilul, mojicia şi incompetenţa. Or, în asta nu e nimic înălţător. Cum nimic înălţător sunt convins că n-a dus la deznodământul zilei de ieri. Mi-e foarte uşor să-mi închipui varianta românească a filmului descris mai sus – dar mi-este groază s-o fac.

Anunțuri