Se spune că e mai uşor să scrii roman decât proză scurtă. Că un roman poţi scrie fără o idee precisă, dezvolţi în schimb personaje, situaţii, atmosferă, dar că o povestire de doar câteva pagini nu poate exista fără susţinerea ideii bine conturate. Se mai spune că într-un roman stilul e mai puţin important decât într-o proză scurtă, tocmai pentru că, având mai mult spaţiu de desfăşurare, e riscant să împovărezi povestea cu un stil prea îndrăzneţ. În cazul unei proze scurte, însă, adesea stilul face tot; el, alături de idee, poate ţine cititorul lipit de text. Pe de altă parte, a scrie un roman presupune o anumită rutină, plăcerea autorului e mai diluată, pe când povestirea scurtă, prin însăşi scurtimea ei, oferă plăceri mai intense şi mai variate.

Nu cred că e aşa. Nu întotdeauna. Nu pentru toţi scriitorii. Lucrurile depind de atâţia factori, de atâtea chestiuni particulare, încât cu greu poţi desprinde o regulă.

Romanul, dacă se scrie la timpul său, se poate scrie cu acelaşi freamăt lăuntric cu care scrii – poate într-o singură zi – o proză scurtă. În acelaşi fel, o povestirea te poate consuma în doar câteva ore cât te consumă scrierea unui roman într-o lună, două, trei… În definitiv, important e ca scriitorul să-şi dea seama ce anume îi va produce plăcere în acel moment şi să acţioneze în consecinţă. Pentru că scrisul e înainte de toate, pardon my French, o formă spiritualizată de masturbare.