Un an. În vreo două ore, fix. A trecut greu, a trecut uşor. Au fost nopţi – multe – când somnul ne-a fost refuzat aproape complet. Dar au venit zile când oboseala ne-a fost ştearsă cu un zâmbet. Un gângurit. Un „tata”. Care înseamnă, acum, orice. Inclusiv „mama”. Au fost clipe pe care timpul sper să nu le poată şterge vreodată din memorie. N-au fost toate la extrema fericirii. N-aveau cum. Uneori eram prea încordaţi, prea tensionaţi ca să mai putem gusta din plăcerea momentului. Dar presupun că (şi) asta face parte din experienţă. De fapt, sigur e aşa. Mihai e un copil senzaţional, inteligent, receptiv, şmecher, iubicios, lipicios, jucăuş, actor de talent şi regizor pentru noi, ăştialalţi. E precoce, deja are peste-o lună de când umblă, şi umblă bine, mai clătinat, mai un pas în spate, dar umblă bine, sigur pe sine, îşi cunoaşte ţinta şi nici nu-l interesează obstacolele care-l despart de ea. E aşa cum ne-am dorit să fie, plus o droaie de surprize-n plus. Şi a trecut abia un an. Peste-o oră jumate, fix.

Te iubim, Mihai!

Această prezentare necesită JavaScript.