De vreo două săptămâni am reînceput să cumpăr România literară. Din simplul motiv că am găsit-o la un chioşc. Sentimente amestecate. Puţină nostalgie, puţină detaşare. A fost o vreme când o luam şi numai pentru editorialele lui Manolescu. A fost. Acum revista pare mai buretoasă; la fel de mare, dar din aluat mai puţin. Dar poate e doar aşa cum zic, o părere a mea.

Rămâne ca destinaţie constantă de lectură doar „Păcatele limbii” de Rodica Zafiu. În mod curios, printre actualele rubrici interesante: „Meridiane”. Mi-e în continuare dor de cronica ediţiilor lui Z. Ornea.

— • —

E o experinţă unică să vezi un copil cum creşte. Sub ochii tăi, la propriu. Şi-odată cu el simţi cum îţi creşte şi ţie inima. De la o zi la alta, Mihai ne surprinde. Cu lucruri mărunte, de detaliu, pe care cu siguranţă doar noi, părinţii, le putem observa şi aprecia aşa cum trebuie. Poate că asta le şi dă forţa miracolului: circuitul închis, accesul permis doar celor iniţiaţi. Cu fiecare clipă, legătura instinctuală dintre noi şi el dobândeşte noi şi noi dimensiuni, un limbaj propriu, o gestică, o mimică… Până şi ritmul respiraţiei sau zvâcnetul falangelor intră-n acest proces de sincronizare, de concretizare a ceea ce există oricum în abstract.

— • —

Într-o mai veche Dilema veche, Radu Cosaşu brodează despre actuala „ruşine de poezie” la noi, prin prisma a două cărţi (una de Amos Oz, cealaltă – de Marina Ţvetaeva). Prin extensie, spune el, ar fi vorba de-o „teamă de idealuri”. Întru totul de acord. Blazarea ne-a cuprins ca o cămaşă de forţă. De fiecare dată când aud că „oricum toţi sunt la fel” atunci când am temeritatea să abordezi subiectul schimbării necesare, îmi vine să-mi iau câmpii. Nu, dragilor, nu sunt toţi la fel. Nimeni nu caută îngeri, iar eu refuz să cred că toţi sunt diavolui.

— • —

În cartier nou de case, ridicat în plin boom imobiliar în suburbia reşedinţei de judeţ, s-au stabilit cu precădere cupluri tinere. Şi noi printre ele. Dar de când a căzut peste ţară ciuma băsistă, aproape săptămânal aud de familii întregi care s-au mutat în alte ţări – din-acelea lovite rău de criză, desigur [sic!], nu ca noi, care stăm bine. Dacă ritmul se menţine, nu peste mult timp vom avea  cartiere-fantomă, cufundate în beznă şi vizitate doar arareori de părinţii celor plecaţi, pentru a vedea dacă nu a apărut vreo stricăciune. Acesta e marele dezastru cu care ne-a „cadorisit” clica băsistă. – Într-o ţară oricum slab educată au plecat şi continuă să plece tocmai acei puţini care chiar sunt capabili să ducă o societate mai departe.

— • —

În Franţa, la vreo 600 km de Paris, orice business se închide la ora 7 seara – îmi spun prieteni ajunşi acolo de curând. Iar duminica e zi de odihnă generală. Aşa mai înţeleg şi eu viaţă liniştită, fără stresuri majore şi alte agitaţii. Dacă mai pui la socoteală şi faptul că televiziunea se limitează acolo la câteva posturi naţionale şi cam atât, parcă vezi mai bine de ce spiritul de comunitate e mai activ. La noi, alienarea e în toi. Am ajuns să ne vedem ochi la ochi mai des cu prezentatoarea de la Ştiri decât cu vecinul de peste drum…