Steampunk românesc

Am învins!

Adrian Crăciun (ed.) – Steampunk. A doua revoluţie
Ed. Millennium Books, Satu Mare, 2011

Dacă literatura română, în domeniul mainstream, a recuperat în ultimul timp decalajele faţă de literatura occidentală, în domeniile specializate, cum ar fi sefeul, lucrurile stau puţin diferit. Imediat după Revoluţie ne-am aliniat curentului cyberpunk, avem chiar şi lucrări fantasy (nu destule, totuşi, şi nu foarte notabile), s-a scris şi urban fantasy, ba chiar şi după normele new weird, câteva povestiri, însă am rămas codaşi la capitolul steampunk. Printre multe altele. Deoarece literatura science-fiction a dezvoltat în ultimele câteva decenii o sumedenie de subgenuri, fiecare cu regulile lui.

Tocmai acest neajuns s-au gândit editorul Adrian Crăciun şi editura sătmăreană Millennium Books, care s-a remarcat de-o bună vreme încoace prin promovarea literaturii autohtone de gen, să vină şi să-l îndrepte prin această antologie – încă – unică în peisajul românesc.

În Cuvântul editorului care deschide volumul, Adrian Crăciun mărturiseşte cu totală sinceritate că demersul i-a trezit din start mari îndoieli. Şi nu atât fiindcă steampunk-ul ar fi fost greu de adaptat istoriei României (acest curent al literaturii speculative urmăreşte, conform definiţiei, ficţionalizarea în cheie SF a unor epoci în care puterea aburului este forma principală de energie, iar ca decor predilect avem, desigur, Anglia victoriană – un istoric al genului şi fixarea lui în timp, ba chiar şi în logica evoluţiei SF-ului românesc, face Ştefan Ghidoveanu, cunoscut editor, traducător şi promotor, în Cuvântul înainte), cât pentru că, înţelegem printre rânduri, rareori se întâmplă ca scriitorul român să se poată/ să accepte a se supune unor cerinţe clare, cum ar fi lungime textului, tematica lui şi, mai important, termenul de predare. Emoţiile, spre marea lui surprindere, i-au fost degrabă risipite.

La târgul de carte Bookfest 2011, aşa cum fusese anunţat, antologia Steampunk. A doua revoluţie a fost lansată (oficial, întrucât o primă lansare, în cadru restrâns, se produsese în provincie, la Timişoara, cu câteva săptămâni înainte) şi reacţiile favorabile nu au întârziat să apară. În primul rând din partea fanilor – devotaţi genului ca întotdeauna – dar şi, mai surprinzător, din partea criticii “serioase”.

O simplă privire aruncată sumarului ne convinge că avem în faţă un volum care atinge cu brio mai multe ţinte. Antologia reuşeşte performanţa de a pune laolaltă nu mai puţin de trei generaţii de scriitori. Începând cu Mircea Opriţă, un veritabil clasic în viaţă (textul său este, de altfel, singurul care n-a fost scris special pentru această antologie, reprezentând, astfel, un cap de pod), continuând cu generaţia deja ajunsă la maturitatea artistică (Michael Haulică, Marian Truţă, George Lazăr, Costi Gurgu, Florin Pîtea) şi încheind cu tinerii – unii nedebutaţi în volum – Ioana Vişan, Ştefana Cristina Czeller, Oliviu Crâznic şi Aron Biro. Ştiind acestea, remarcabil este, după lectură, să observăm omogenitatea celor zece texte antologate. Scrise în stiluri diferite (evident!), abordând subiecte dintre cele mai diverse, apelând la efecte artistice uneori contrare, povestirile reunite în Steampunk reuşesc toate să atingă un grad superior de literaturizare. Curată unitate în diversitate!

N-am să mă opresc asupra fiecărui text în parte, ci am să mă limitez la un survol (lin, ca din dirijabil!). Incursiunea o începem cu o plimbare, iată, cu dirijabilul, peste un Iaşi instalat pe un mecanism care-i permite să se ridice deasupra solului când se vede confruntat cu invazii străine (I. Vişan), continuă cu pregătirile pentru un alt fel de invazie, din partea Imperiului Crohinez, asupra Cetăţii Negre, zisă şi Mavrokastron (C. Gurgu), mergem mai departe alături de tovarăşul Popoviciu, funcţionar în România comunistă, care are parte de câteva revelaţii în timpul unei plimbări prin natură (G. Lazăr). Ajungem apoi la textul lui M. Haulică, unde ne întâlnim cu personaje deosebite în decoruri şi mai deosebite, totul dublat de o proză cu accente poetic-vizionare, după care ne găsim alături de Vasile Alecsandri şi Cuza, într-o epocă în care maşinile zburătoare sunt ceva banal (Şt. C. Czeller) şi continuăm cu un text (bine) scris în maniera lui Marin Preda despre prăbuşirea în Bărăgan a lui Iuri Gagarin însuşi (M. Truţă). O. Crâznic vine cu o proză trepidantă, cu intrigă complexă şi doldora de idei îndrăzneţe, M. Opriţă ni-l prezintă pe Constantin Nazat într-o vizită în capitala ungară, A. Biro şi-l alege ca personaj pe Grigore Moisil, iar F. Pîtea, încheind antologia, revine şi el la Vasile Alecsandri într-un text “de epocă” cu accente comice.

Deşi toate povestirile au rarul dar de a-ţi rămâne în gând, câteva se desprind net prin forţa narativă. Astfel, De la ţigani al lui George Lazăr reuşeşte un echilibru bun între ficţiune, mister şi realitatea istorică, este o decupare abilă a unei felii de timp; Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor, de Michael Haulică, nu poate să nu impresioneze prin personaje, chiar dacă amploarea intrigii cere imperios o dezvoltare mai amplă; Marian Truţă, apoi, cu al său Lungul drum din cer acasă, ne oferă un deliciu de povestire, un text îndrăznesc să spun fără cusur; iar Mircea Opriţă, în Alchimistul, face încă o dată dovada măiestriei sale în mânuirea cuvintelor. Iar Florin Pîtea încheie într-un fericit mod antologia cu Nostalgia revoluţiei, o povestire deşi scurtă, reprezentativă pentru ceea ce înseamnă/poate însemna steampunk-ul românesc cu accept pe figurile istorice.

Ar mai fi de spus că lansarea volumului a fost însoţită şi de lansarea unei broşuri making of, în care găsim mărturiile privitoare la procesul de creaţie ale tuturor celor cuprinşi în antologie. Acest “material auxiliar”, graţie valorii sale de document, merită inclus chiar între copertele unei viitoare ediţii a Steampunk-ului.

Una peste alta, antologia coordonată cu pricepere de Adrian Crăciun este un incontestabil succes, o dovadă a faptului că, dacă se lucrează cu profesionalism, scriitorii români de SF nu sunt cu nimic mai prejos faţă de colegii lor din Occident. A doua revoluţie a învins!

Text apărut în revista Familia, nr. 7-8/ 2011

Anunțuri

  1. Pingback: Mircea Pricăjan (revista Familia, nr. 7-8/2011): “O. Crâznic vine cu o proză trepidantă, cu intrigă complexă şi doldora de idei îndrăzneţe” « Oliviu Craznic's gothic novel

  2. Nu profesionalismul e problema scriitorilor romani (talent este, har Domnului).. ci din pacate limba si propagarea pe piata internationala (s-au facutpasi in domeniul asta, din fericire). Ramane perseverenta

  3. Cred că profesionalismul de care pomeneşti ar trebui să se vadă mai întâi la noi în ţară, prin tiraje care să atragă atenţia, adică implicit suces la public. Dacă nu reuşeşti să-i câştigi nici măcar pe cititorii cu care ai comun limba în care scrii, de ce i-ai câştiga pe cei de peste mări şi ţări. La urma urmei, autorii de succes de dincolo au succes şi aici. Nu-mi amintesc de niciun scriitor român de science fiction care să fi vândut cinci mii de exemplare dintr-o carte. S-a întâmplat şi n-am aflat eu? Ştiu doar că romanele lui Dan Doboş au avut parte de mai multe reeditări.

    Doar apoi se poate vorbi de traduceri. Iar talentul n-are a face cu profesionalismul.

    • Am intilnit prin lecturi doi autori romani care se laudau cu 15 mii, respectiv 50 de mii de volume VINDUTE (vorbim de doua titluri, nu de intreaga opera)… SF curat.

  4. Pingback: Steampunk cu Gurgu și Le Guin

  5. SF curat, bine zici. Eu n-am fost atât de norocos să întâlnesc asemenea poveşti pescăreşti. Ne poţi da şi numele muşteriilor? Oricum, dacă unul dintre cei doi nu-i Pavel Coruţ, atunci au venit dintr-un loc where no one has gone before.

    • „Phreeria”, de Mihail Gramescu, editia Eagle (Amazon), in postfata, la pagina 180 autorul zice asa:
      „Am fost bucuros aflind ca editia de citeva ZECI DE MII DE EXEMPLARE S-A VINDUT REPEDE SI COMPLET.”

      Al doilea autor in cauza nu are nici o vina, afirmatia a fost emisa de un baiat de galeria isteric si cu ceva istoric la psihopupu, asa ca nu se pune. E drept ca nici autorul nu a infirmat, dar poate nu a „observat” afirmatia care suna cam asa „X facea tiraje de 50 de mii in anii ’90…”

  6. Şi simţi nevoia de zgomot? 😀

    E adevărat, răspunsul tău pare că mi-a închis gura, dar de fapt m-am luat cu alte treburi, mult mai importante pentru mine. Apoi, nici nu m-am simţit îndemnat să continuăm chibiţarea. La ce bun? Mult zgomot pentru nimic. Sefiştii noştri vor continua să se lamenteze, îşi vor exhiba frustrările în comentarii penibile, se vor bate pentru cai verzi pe pereţi.

    Legat de tirajele fabuloase amintite de tine, da, ele au existat în mod evident. Dar ţin de comunism şi de perioada imediat următoare. Câţiva ani după 1989 se vindea orice şi în orice cantitate. Deodată te trezeai că se iveşte vreun individ în centrul Timişoarei, înconjurat de pachete de cărţi, sute de exemplare, şi le vinde în aceeaşi zi. Unii au făcut mici averi. S-au construit edituri. Întotdeauna voi crede că Nemira s-a ridicat pe spinarea lui Sven Hassel. A mai ţinut aşa câţiva ani, până ce, încet-încet, s-a umplut paharul. E firesc. Dar, ca să fiu la obiect, nu sefiştii aveau succes, ci se vindea orice. Aşa că…

    Ei, astăzi lucrurile stau altcumva. Bine, adică. Acum poţi arăta că ai succes. Poţi visa la un bestseller. Poţi încerca să-l scrii. Cine îi opreşte pe scriitorii de sf? Limba română? Îndărătnicii cititori conaţionali, care nu văd capodoperele sefiste? Haida-de. Dar las’ că ne salvează traducerea în romgleză.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s