MysteryThrillerFest

Începând de mâine într-o săptămână, are loc prima ediţie a Festivalului Mystery&Thriller, eveniment organizat de Grupul de edituri Flacăra, Tritonic, Crime Scene şi Ramirez Books. Locul de desfăşurare: Palatul Şuţu din Bucureşti.

Iată şi programul, pe zile:

Joi, 23.06,  ora 18

ZILE UCIGAŞE LA ZURICH

Despre Crime Fiction azi şi mai ales mâine. Bogdan Hrib a participat la Conferinţa internaţională AIEP – International Crime Writers Association de la Zurich. Ce ne înspăimântă şi ce ne ajută! Participă Monica Ramirez, Oana Stoica Mujea, George Arion, Lucia Verona.

Vineri, 24.06, ora 18

POLICIER A LA ROUMAINE

Autorii români la raport. Despre ce am făcut şi ce vom mai face în Romanian Crime Writers Club. Participă: George Arion, Stelian Ţurlea, Monica Ramirez, Lucia Verona, Oana Stoica Mujea, Ada Pavel, Emil Simionescu.

Sâmbătă, 25.06, ora 17:00

PUBLICAŢI, DAR NU VINDEŢI?

Prezentare volume CRIME SCENE şi revista Flacăra.

Romanele Ieși din rând! de Stelian Ţurlea, Fortăreaţa nebunilor de George Arion, Ucideţi generalul de Bogdan Hrib, Identităţi secrete volumele 1 şi 2 de Monica Ramirez şi A 4-a ţintă de Emil Simionescu. Participă autorii, scriitoarea Lucia Verona şi Oana Stoica Mujea, editor.

Dezbatere despre situaţia pieţei de carte din România.

Sâmbătă, 25.06, Ora 18.30

Lansare volume Sărutul morţii de Oana Stoica Mujea şi Andra Pavel (Tritonic) şi Traficantul de umbre de Monica Ramirez  (Ramirez Books). Participă autorii şi editorul Bogdan Hrib.

Cel din urmă Marlowe


Raymond Chandler – Play-Back
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Nemira, Bucureşti, 2010

Chandler n-a scris mult, dar a scris bine rău! 🙂

Las fraza de mai sus să deschidă singură textuleţul acesta. Ar trebui să fie suficientă. Ba, hai, poate că i-aş mai adăuga una: Cine nu l-a citit pe Chandler până acum a ratat o bucată semnificativă din istoria romanului poliţist. Treaba asta e valabilă pentru mai toate genurile literare. Întotdeauna apare câte un autor care revoluţionează lucrurile atât de profund, încât ani şi ani după dispariţia lui tot ce se întâmplă pe acel segment al literaturii poartă amprenta sa.

Play-Back a apărut pe lume în 1958. La noi, înainte de această traducere meşteşugită a lui Mihai-Dan Pavelescu, la Nemira, care reprezintă şi prima ediţie românească între două coperte, a mai apărut o traducere, publicată în foileton, în revista Flacăra, înainte de 1989. Cine a semnat acea traducere? Păi, ştiu amănuntul chiar de la autorul ei: George Arion. Mi se pare, totuşi, curios că până acum – vreme, deci, de peste două decenii – nu s-a gândit nimeni să reia în volum acea traducere a Play-Back-ului…

Vorbim, aşadar, despre ultimul roman complet al lui Raymond Chandler. (După acesta a mai început unul, Poodle Springs, pe care l-a terminat însă Robert B. Parker şi care a fost publicat în ‘89.) E-un roman scurtişor, realizat după un scenariu pe care Chandler n-a mai apucat să-l vadă produs, şi ne prezintă un Philip Marlowe cam dărâmat – cu câteva luni în urmă se despărţise de Linda Loring (vezi Nu-i uşor să spui adio). Ca niciodată, este angajat pe nevăzute de un avocat (Umney, pre al său nume – pasionaţii de Stephen King vor recunoaşte aici sursa de inspiraţe a acestuia pentru povestirea Umney’s Last Case!) şi se lansează într-o misiune de “spionaj” care-l poartă până pe coasta Californiei. Curând află însă că damna pe care o spionează e mai degrabă victimă decât făptaş şi Marlowe se întoarce împotriva avocatului care l-a angajat. Alege s-o ajute în schimb pe această Betty Mayfield.

N-am să vă dezvălui evoluţia cazului, dar am să vă spun că (şi) în Play-Back ne putem bucura de, pompos spus, “spectacolul firii jemanfişiste şi mucalite” a lui Marlowe. Şi, în definitiv, acest extraordinar personaj reprezintă marea izbândă a lui Chandler în tot ce a scris. Şi aici, detectivul particular este tras pe sfoară, bătut, ameninţat, iar el răspunde tuturor acestora în maniera care îl caracterizează: ironizând, surâzând strepezit, aruncând replici flegmatice. “Am prieteni care ţi-ar reteza într-atât din aerele astea,” spune juna căreia Marlowe nu întârzie să-i facă ochi dulci, “încât ai avea nevoie de o scară ca să te-ncalţi”. La care, degajat, el răspunde: “Cineva a trudit serios să născocească asta. Însă truda nu poate înlocui talentul.” (p.77)  Avem totodată nenumărate dovezi ale misoginismului lui mascat: “Când o femeie este cu adevărat un şofer bun, se apropie de perfecţiune” (p.85), meditează el la un moment dat. Nici în faţa perspectivei unui act sexual (da, este şi aşa ceva în carte) nu renunţă la remarcele acide: “La naiba, pe când eram tânăr, puteai să dezbraci o fată încetişor. Acum ele sunt în pat, în vreme ce tu încă te chinuieşti cu nasturele de la guler.” (p. 87)

O menţiune specială merită comparaţiile/analogiile deşucheate la care-i zboară gândul lui Marlowe în cele mai bizare momente. Câteva exemple, ca să vă deschidă gustul: “Îmi era aşa de foame, încât aş fi putut să şterpelesc cina câinelui.” (p. 19)/ “Pereţii de aici sunt la fel de subţiri ca portofelul unui dansator de step.” (p. 30)/ “Vreo şase perechi se învârteau pe ringul de dans cu abandonul nechibzuit al unui paznic de noapte cu artrită.” (p. 51)/ “[…] nu părea la fel de greu de obţinut ca un pachet de acţiuni la General Motors.” (p. 83)/ “Una dintre femei afişa destulă răceală ca să răcoreşti deşertul Mojave şi destul fard ca să vopseşti un iaht de lux.” (p. 92)/ “În golfuri valurile nu se sparg, ci pătrund lunecând politicos, aidoma supraveghetorilor din magazinele universale.” (p. 138)/ “[…] o maşină la fel de anonimă ca o monedă într-un aparat de parcare […]” (p. 152) şi multe, multe altele.

Cred că, la finele lecturii, ştiind că ai citit ultima apariţie a lui Marlowe, nu poate să nu-ţi rămână în gând o replică definitorie ca un epitaf. “Cum poate un bărbat atât de dur să fie atât de blând?”, întreabă în ultimele pagini Betty cea nurlie, la care detectivul răspunde cu degajare: “Dacă n-aş fi fost dur, n-aş mai fi în viaţă. Dacă n-aş fi putut fi blând niciodată, n-aş fi meritat să fiu în viaţă.”

Merită şi voi să-l ţineţi în viaţă – datorită blândeţii lui, datorită durităţii lui, datorită expresiei inconfundabile pe care o dă definiţiei omului de bine – şi puteţi face asta într-un fel foarte simplu: citindu-i aventurile. Puteţi începe chiar cu Play-Back.

[Puteţi citi o recenzie serioasă, semnată de Diana Morăraşu,
a acestei cărţi în numărul 7 al revistei Suspans.]

Linişte! Corupţii lucrează pentru noi

Acesta e titlul cărţii despre care am să vă vorbesc astăzi. E volumul din 2004 al lui George Arion, unul de publicistică. Am scris textul următor chiar atunci, în 2004, şi l-am publicat în Familia.

Nu ştiu dacă mai găsiţi cartea pe undeva (n-a fost reeditată), dar dacă totuşi o găsiţi, nu rataţi ocazia de-a o cumpăra. Vă va deschide – garantat! – ochii spre multe lucruri mereu actuale – din păcate! – în Românica noastră fatală.

[Profit acum de ocazie şi vă spun că am actualizat pagina recenziilor cu tot ce-am mai găsit pe vechiul blog. Şi ar mai fi destule de pus pe net. Dar pentru asta este timp. Şi ocazii vor mai fi — ca azi, când, după 12 ore de tradus încontinuu, nu mă duce mintea să vă ofer nimic proaspăt.]

George Arion
Linişte! Corupţii lucrează pentru noi
Ed. Fundaţiei Premiile Flacăra, Bucureşti, 2004

Această culegere de articole apărute între anii 1997 şi 2003 în revista Flacăra continuă volumul „Viaţa sub un preşedinte de regat”, care adună articolele dintre 1990 şi 1996. Ne dăm acum seama, dacă de-a lungul vremii n-am putut-o face, că zonele de interes lui George Arion au rămas neschimbate, că autorul este un consecvent.

O temă mai largă, o supra-temă, pe care am regăsit-o în ambele cărţi este „spiritul mioritic”, lamentaţia şi complacerea în situaţie care ne caracterizează. Primul text, „Ce mişcări face zilnic un român ca să intre în propria sa maşină” este în acelaşi timp savuros şi crud. Provincialismul şi inerţia noastră, despre care vorbeşte „Trusa de scule a maşinii Renault 19 şi „Discurs tandru împotriva laviţei”, plus, mai voalat, multe alte texte, sunt înfierate cu o eleganţă pe care poate nu o merită.

Mergând mai departe, tema Istoriei (întotdeauna cu „i” mare) decurge natural din prima temă deja amintită. Un regalist convins, George Arion nu pierde nici o ocazie să aducă aminte că tot ceea ce s-a construit durabil în ţara noastră s-a construit sub diriguirea regilor alogeni. Politica, iarăşi, e o temă predilectă. Citind textele de până în 2000, anul în care CDR a pierdut puterea, asistăm la spectacolul iluziilor izgonite rând pe rând. Odată cu revenirea lui Iliescu în fruntea ţării, George Arion pare să-şi piardă orice speranţă şi toată încrederea în forţele poporului român de a-şi găsi calea spre lumină. „Tunelul de la capătul luminii” e un text excelent. Speranţa autorului – neobosit mărturisită, agasant uneori – stă în tineri. Tineri care poate vor şti să trateze totul cu naturaleţe şi cu sănătate. Sănătatea, în viziunea lui George Arion, nu doar cea trupească. Tinerii sunt îndemnaţi la sănătate morală, la sănătate comportamentală, la sănătatea îngrijirii naturii (memorabilă istorisirea unei întâmplări din Elveţia, unde până şi baloţii de paie sunt înveliţi în folie pentru a nu se face mizerie în timpul transportului lor). Revoluţia din decembrie 1989, revoluţia tinerilor, aceiaşi tineri cu idealuri sănătoase, revine constant, iată, chiar la 13 ani de la eveniment, când toţi par deja sictiriţi să o aducă în discuţie.

Multe sunt, de altfel, lucrurile despre care George Arion a scris de-a lungul vremii, însă, cum spuneam la început, important, foarte important e faptul – uşor observabil cu ochiul liber – că George Arion este un consecvent. Calitate rară printre români.

[Text apărut iniţial în revista Familia]