Lui Bentley Little nu-i plac computerele. Nici internetul. Motiv pentru care n-o să găsiţi un site personal şi cu atât mai puţin un blog ori cont de Twitter/Facebook/whatever. Ştim despre el cam câte am ştiut despre Salinger. Cu singura şi semnificativa deosebire că el publică, negreşit, câte un roman pe an.
Nici nu mai ţin minte câte dintre ele am citit. Mai bine de-o duzină, în orice caz. M-au atras la început – ca pe mulţi alţii – laudele lui Stephen King la adresa lui. Şi, normal, am pus mâna pe The Revelation, care luase premiul Bram Stoker în 1990. Mi-a plăcut mult scriitura lui, bătrânească, molcomă, aşezată şi în acelaşi timp hotărâtă, cu ţintă precisă. Mi-a fost clar că omul ştie ce vrea şi am văzut din prima că îşi execută planul cu o acribie diabolică.
Ce mai observi imediat la el? Îi plac titlurile simple. Îi plac personajele bine conturate. Îi place să construiască atmosferă. Se dă în vânt după supranatural; de fapt, toate romanele lui, fără nicio excepţie, au ca motor fapte supranaturale, pe care Little le atacă în final cu o voluptate debordantă. Îi place să încalce tabuuri, fapt ce-l aduce în linie cu Ballard (comparaţia nu-mi aparţine, dar o susţin). Îi place să conteste autoritatea oficială sau monopolul marilor corporaţii.
Astea două din urmă sunt teme ce apar frecvent în cărţile lui mai recente. Şi sunt totodată temele care, zic eu, îi pun cel mai bine în valoare talentul. Nu de puţine ori duce lucrurile atât de departe, încât absurdul atinge cote orwelliene. The Policy
(Aici ar fi de amintit că pe partea cealaltă, a romanelor în care supranaturalul nu poartă tichia asta „anarhistă”, lucrurile stau puţintel altfel. The House, citită şi ea recent, de pildă, e foarte mişto în primele trei sferturi, cât ne sunt prezentate personajele şi situaţia lor. Apoi, în deznodământ, Bentley Little îşi cam dă cu stângu-n dreptu’, jucându-se cam prea mult cu efectele halucinante ale influenţei Casei asupra protagoniştilor. Dezechilibrul e aşa, cum să zic… cam prea mare?)
THE ACADEMY, din fericire, face parte din seria orwelliană, care-mi place mie. Şi e-atât de bine construit, atât de fain e gradat totul, atât de credibil şi logic e condusă acţiunea, încât te trezeşti literalmente luat de val şi uiţi complet de tine.
Liceul Tyler vrea să se desprindă de Comisia Şcoală, organul de stat care supraveghează şi finanţează activitatea tuturor şcolilor, şi să pornească singur la drum. Cu alte cuvinte, vrea să-şi câştige independenţa. Treaba asta este supusă la vot şi, chiar dacă unii dintre profesori nu par încântaţi, hotărârea trece. Şi de-aici începe balamucul.
Deşi promisiunile sunau frumos – tot corpul profesoral va avea un cuvânt de spus la clădirea destinului şcolii, se vor putea alege manualele pe care le consideră profesorii mai folositoare etc. – direcţia pe care o iau lucrurile nu pare deloc bună. Directoarea se transformă într-un zbir, secretara şefă devine un fel de agent de supraveghere, accentul se mută pe strângerea de fonduri (părinţii sunt obligaţi fie să presteze muncă în folosul şcolii un număr de ore pe săptămână, fie să decarteze o sumă frumuşică de bani), elevii slabi sunt înlăturaţi din schemă pentru a nu dăuna prestigiului şcolii…
Dar mai suspectă decât toate astea este brusca schimbare prin care multe cadre şcolare par să fi trecut. Profesorul de arte plastice convoacă la o şedinţă mamele elevilor din clasa lui şi le aduce la cunoştinţă că vor trebui să pozeze în nud pentru copiii lor, profesoara de educaţie fizică îşi dotează elevele cu nuiele şi le pune să o abţiguiască zdravăn la fundul gol, în sala de gimnastică, instructoarea majoretelor le cere acestora să exerseze fără chiloţi şi să ridice naibii picioarele mai sus, mai sus, mai sus ş.a.m.d. Şi se înfiinţează un soi de gardă pretoriană, formată din elevi, cărora li se dau puteri sporite. Apoi se introduce uniforma. Apoi un fel de jurământ de credinţă faţă de liceu. Apoi…
Astea-s doar câteva elemente. Sunt ele mai multe şi mai bine prezentate. Ideea e că liceul nostru Tyler devine un fel de societate nazistă (directoarea cere chiar şi ridicarea unui zid înalt în jurul curţii, iar elevii neascultători, în loc să fie pedepsiţi cu rămânerea după ore, sunt închişi cu zilele, cu săptămânile într-o încăpere întunecată, ca o carceră). Şi bine-nţeles că se găsesc câţiva reacţionari. O profesoară de engleză şi colega ei (de mate, parcă), doi băieţi şi prietena unuia dintre ei, o membră a cabinetului directorial şi alte câteva figuri ceva mai şterse.
Astfel, profesorii organizează întâlniri conspirative în afara campusului, ticluiesc un plan de bătaie, elevii depun muncă de cercetare on- şi off-line şi descoperă lucruri înspăimântătoare, înfiinţează un blog şi un newsletter prin care vor să informeze lumea de ceea ce se întâmplă la alma-mater-ul lor, se infiltrează spioni în tabăra adversă…
Ce mai, treabă serioasă. Şi cum spuneam: foarte, foarte bine prezentată, până la ultimul punct. The Academy mi-a adus aminte că Bentley Little, când îşi pune mintea la contribuţie, ştie să scrie un horror dumnezeiesc de bun. 😀
Păcat că încă nu s-a gândit nimeni să ofere cărţile lui şi publicului autohton.
Mircea Pricăjan 