Vlad propune pe blogul Nemira o temă de concurs irezistibilă. Irezistibilă fiind, m-am prins în horă. Iată ce-a ieşit aşa, la repezeală, într-o pauză de lucru. I-am spus năzbâtiei:
Bilet de sinucigaş
„Nepreţuiţii mei”, am scris după dictare, „ţin să vă mulţumesc din suflet pentru tot ce mi-aţi oferit. Aţi fost totul pentru mine, fără voi viaţa mea sens n-avea. Sincer vă spun, sincer. Am fost mereu de bună-credinţă. V-am ascultat suferinţele. Bucuriile, chiar. Unii aţi pune asta pe seama perfidiei, a unui gând din umbră, o intenţie nerostită – dar nu, nepreţuiţii mei, nici poveste. Ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Am ţinut la voi, v-am preţuit, am fost unul de-ai voştri. Cred că numele a fost de vină, până la urmă.”
Am ridicat privirea din foaie şi l-am studiat. Nu avea nici coarne, nici coadă, nici aripi rupte de înger căzut din rai. Nu mirosea a pucioasă. E drept, în ochi avea o sclipire aparte, dar – aşa cum zisese – nu era una perfidă. Era mai degrabă un licăr de sinceră tristeţe.
– Nu cred că numele…, am dat să rostesc, dar el mă opri cu un deget subţire ridicat. El, bărbatul cu nume de femeie.
– Ştiu ce vorbesc, glăsui şi licărul trist îşi găsi geamănul în tonul său. O clipă am avut impresia că-l vor podidi lacrimile. Să fii forţat secole întregi să tragi după tine o astfel de tinichea, reluă el. Să nu te poţi descotorosi nicicum de ea. Să fii recunoscut dintr-o privire şi să ţi se râdă în faţă.
Aşa era – îl recunoscusem şi eu imediat ce-mi călcase pragul. Dar pe mine nu mă pufnise râsul. Eu i-am citit din prima clipă tristeţea din ochi.
– Ah, n-are niciun rost, făcu el cu o fluturare uşoară din mână. Scrie, mai bine: „Adio, vă las, nepreţuiţii mei. Sunt sigur că-mi veţi simţi lipsa. Şi atunci o să aflaţi ce-nseamnă cu adevărat iadul. Al vostru, până acum, S.” Ai scris?
„Da”, am făcut din cap.
– Bine, îţi mulţumesc. Dacă poate să apară mâine în cât mai multe locuri…
*
A doua zi, a apărut în toate ziarele la care aveam acces. Am postat textul şi pe internet.
Nimeni nu s-a sinchisit de el.
*
Acum însă au trecut trei luni. La început, toţi au fost în culmea fericirii. Dar au început deja să descopere că fericirea neîntreruptă nu valorează nimic.
În jurul meu se aud bufnituri. Dacă deschid geamul, văd trupuri căzând de la înălţime. Ca grindina. Valul de sinucideri e abia la început.
*
„P.S. Ştiţi unde mă găsiţi. – Acelaşi, S.”
Mircea Pricăjan 
S-ar parea că nu sunt singurul care crede că fericirea continuă ar fi un dezastru absolut pentru om. Felicitări!
Trebuie să te joci mai des şi mai mult – pentru că „jucărelele” tale se citesc cu mare plăcere 😀
Hehe, diavolul lui Balin da faliment si emigreaza iar al lui Mircea se sinucide. Grea soarta i-ati mai harazit 🙂
@Balin: tocmai lucrez la ceva despre utopie, dar nu stiu cum fac ca tot la distopie/ucronie ajung 🙂 Problema e ca sunt doi versanti mai degraba complementari si simetrici, decat opusi.
Dar Mircea, cum poate Diavolul nemuritor sa se sinucida? Sau a fost doar un tertip? 😀
@Vlad: A fost un exemplu… perfid. 🙂
Hihi 🙂
@feri&vero: mulţumesc! am să mă străduiesc să mai prestez. imediat ce trece criza. 😛
Interesant. Dracul meu vad ca e mult mai fericit decat al altora, cu micile lui dificultati tehnice. Si noi cu el…
deh, fiecare cu dracul lui. 🙂 mi-a plăcut că al tău e telenovelist. mi l-aş fi închipuit urmărind meciuri de wrestling, poate fotbal românesc, dar telenovele – nu!
dacă urmărea fotbal românesc ajungea ca Sătănel al tău, îşi lua singur gâtul.
@ Vlad, Utopie, distopie/ucronie, tot un drac e. Diferenţa stă în ochiul privitorului. Orice utopie dumnezeiască este o ucronie drăcească. 🙂
@Balin: Pai exact asta incerc si eu sa arat. Singura intrebare (poate ma ajuti sa raspund) e: de ce daca utopia are o istorie de peste 2 milenii, distopia a aparut abia in secolul trecut? (ucronia e mai veche – incepe cam cu sec. 17 – si nu se suprapune cu distopia) Sa stii ca in cadrul discutiei intra si SF-ul, considerat de unii varianta contemporana a impulsului utopic (doar ca acum geografia s-a mutat de la insule izolate la planete si galaxii).
Explicatia sta, cred eu, in firea omeneasca. Majoritatea prefera sa-si inchipuie lucruri placute, frumoase, nu sa se sperie facand predictii intunecate. 🙂
In plus o oarecare doza de incredere in binele propriu avem cu totii, asta ne ajuta sa razbatem si sa acceptam momentele neplacute, sa evitam sinuciederea, asa ca asta o avem de la mama natura sub forma unei atitudini instinctive. Pentru a putea face predictii coerentem credibile dar negative e nevoie de ratiune, de viziune de ansamblu pentru ca o astfel de preocupare are la baza inainte de toate cunoasterea foarte buna a realitatii actuale si a tendintelor daunatoare. Utopiile au la baza mai degraba dorinta de bine decat cunoasterea realitatii sau a firii omenesti. Astfel si incercarea, esuata lamentabil, de realizare a unei societati bazate pe „egalitate” (comunismul) a ignorat total firea omului crezand ca prin constrangere ceva ar putea fi schimbat. Numai ca in decursul istoriei au existat mereu constrangeri si astfel comunismul nu a fost nimic altceva decat o incercare veche imbracata in haine noi. Iar omenirea a tratat-o asa cum trateaza orice constrangere.
Un alt motiv posibil este …necesitatea. Acum doua mii de ani se scria extrem de putin pentru ca se citea la fel de putin si cererea era nula. Cei care scriau o faceau pentru ca simteau nevoia sa lase ceva scris in urma lor, o marturie a vremurilor traite de ei (istoricii, cronicarii) ori pentru a incerca sa evadeze mental intr-o alta lume. Asa au aparut si basmele dealtfel si cred ca este de la sine inteles ca nimeni nu vroia sa evadeze dintr-o societate care il nemultumea intr-o alta si mai nemultumitoare. Asa ca omenirea a ajuns la ucronii si distopii deabia atunci cand au aparut indivizi care in ciuda pasiunii lor pentru scris erau multumiti de realitatea inconjuratoare si isi permiteau sa viseze despre lumi mai putin placute. Sau atunci cand nu-si mai facea griji pentru prezentul lor si isi permiteau sa se teama in fata unui viitor mai indepartat.
mor-ta-la bucatica ta! nu ma mai apuc sa scriu, ca-mi placea si mie concursul lansat de Vlad (desi mi-am comandat deja cartea), insa m-as jena grav prin comparatie…
hihi, ce tare mă bucur că ţi-a plăcut! 🙂 păcat că n-ai scris şi tu :(, sigur ieşea mişto de tot.
faina ideea… recunosc jenat ca nu m-am prins din prima de idee :D…noroc ca textul e mic si am putut s/o „decriptez” mai in amanunt la o lectura ulterioara 😀 (kind of silly isn`t it?)
🙂
@kyo: stai linistit, mai sunt si altii; abia la a treia lectura am simtit ca incep sa ma prind, si am si intrebat sub o forma mascata ca sa vad daca m-am prins de ce trebuia 🙂
daca doar diavolul ar fi responsabil pt toate problemele,da sinuciderea lui ar putea provoca victime…..dar cum el lucreaza cu ce avem noi rau in noi,nu cred ca a-ar plictisi cineva si ar vrea sa moara din cauza la prea multa fericire….
cit despre fericire continua eu chiar nu am avut parte ca sa imi dau cu parerea,cam ce ar insemna…..
nu stiu de ce credeti voi ca v-ati plictisi……daca sa zicem am deveni cu totii foarte morali si toate ar merge bine ,am folosi energia pt a face lucuri mai bune pt noi si pt cei din jur…..