Arhive pe etichete: Revista Familia

A apărut numărul 2/2011 al revistei Familia

Ce puteţi citi în el:

  • Editorialul lui Miron Beteg, Diamante şi rugină
  • Două amintiri despre Familia semnate de Ana Blandiana şi Romulus Rusan
  • Rubricile consacrate: Asterisc de Gheorghe Grigurcu (O iluzie de neiertat), Schiţă în cărbune de Al. Cistelecan (Mircea Cărtărescu eseist), Atropina lui Alexandru Vlad (La amiază), Nisipul din clepsidră de Vasile Dan (Unde ar repauza Ioan Slavici?), Un scriitor, doi scriitori unde Alex Ştefănescu rememorează despre Barbu Brezianu, la el acasă şi Cărţile prietenilor lui Traian Ştef (Buchetul mirific – de Viorel Mureşan)
  • Ioan Moldovan, într-o rubrică nouă intitulată Replay @ Forward, scrie despre cărţile recente ale poeţilor Eugenia Ţarălungă, Gheorghe Vidican, Dumitru Mălin, Petre Got şi Viorica Răduţă
  • Cronică literară de Marius Miheţ (Ceauşescu reloaded. Un proces utopic al comunismului românesc – cartea lui Dan Petru Cristea, Scaune de pluş, de la Cartea românească)
  • Yours truly, la Camera de gardă, despre Noaptea când cineva a murit pentru tine, romanul cel nou al lui Bogdan Suceavă
  • Neobositul Mircea Morariu, la Explorările sale, despre Eu, fiul lor. Dosar de securitate, de Dorin Tudoran
  • Poeme de Ion Cristofor, Vasile Muste, Sergiu Vaida şi Victor Sterom
  • Marian Victor Buciu e prezent, la Criterion, cu o primă parte dintr-un amplu eseu critic intitulat Literaturiada
  • Proză de Varga Gábor
  • O rubrică interesantă, Amicale, unde trei autori orădeni îşi prezintă reciproc ultimele apariţii editoriale. Cei trei sunt: Florin Ardelean, Blaga Mihoc şi Sorin Borza
  • Plastica este dedicată artistului Lucian Szekely-Rafan, care ilustrează cu grafică şi numărul de faţă. Texte de Mara Stanca, Rareş Moldovan şi Agatha Chifor
  • În aceeaşi idee, a artelor plastice, Aurel Chiriac semnează un In memoriam Gheorghe Gherman
  • Adrian Gagiu prezintă, în Despre Beethoven, monografia pe care Barry Cooper i-a făcut-o marelui compozitor şi-a publicat-o în 2008 la Oxford University Press
  • La Cartea de teatru îl regăsim iarăşi pe neobositul Mircea Morariu, cu un text despre cartea lui Octavian Saiu, Fedra – De la Euripide la Racine, de la Seneca la Sarah Kane
  • Mai departe, acelaşi (neobosit!) Mircea Morariu oferă cinci cronici teatrale
  • Colegul Alexandru Seres se înscrie în Local Kombat cu un text intitulat provocator O generaţie „constipată” (nimic despre literatură)
  • Acest număr se încheie, ca (aproape) de obicei, cu Parodia fără frontiere a lui Lucian Perţa (acum îi ia în vizor pe Adrian popescu şi înainte menţionatul coleg Alexandru Seres)

Doritorii pot descărca gratuit pdf-ul acestui număr (dar şi al altor numere) din secţiunea dedicată arhivei pe site-ul Familia. Adică de AICI.

Spor la citit!

Familia 1/2011

A apărut, există. Şi e mândră, tare mândră. Şi bogată. Ce vă oferă ea vă spun acuş.

  • Editorial de Ioan Moldovan, Eminescu şi Oradea
  • Un bilanţ al anului literar 2010 semnat de Marius Miheţ.
  • Rubricile statornice ale colaboratorilor noştri vechi şi buni: Gheorghe Grigurcu („Măsura iubirii”), Al. Cistelecan („Gheorghe Grigurcu”), Alexandru Vlad („Rudolf”), Vasile Dan („Chipul zilei de mâine”), Alex. Ştefănescu („Farmecul lui Florin Mugur”).
  • Traian Ştef scrie despre cărţile prietenilor, Ion Urcan, interpret al „Ţiganiadei”.
  • Ioan Moldovan şi Marius Miheţ ţin cronica literară – despre Ion Mureşan şi v. leac, unul, despre Ioana Bradea, celălalt.
  • Mircea Morariu explorează două cărţi de eseistică-memorialistică (Ioan Stanomir, Apărarea libertăţii şi Ion Vianu, Amor intellectualis), dar şi una de teatru (Ştefan Amariţei, Molia roşie sau Călăul patetic). Asta fără a mai pune la socoteală cronicile sale dramatice (5 la număr!).
  • Un singur poem ne oferă, fiecare, Aurel Pantea şi Ştefan Manasie.
  • Poemele din acest număr sunt semnate de Petru M. Haş, Iulian Onciuc, Vasle Latiş şi, în traducerea lui Leo Butnaru, Boris Paplavski.
  • Daniel Vighi aduce un „omagiu romanului Toate pânzele sus!” în proza sa intitulată Am plecat!
  • Ştefan Jurcă ne prezintă un pseudo-jurnal purtând ca titlu Prin oglinda apei trecătoare.
  • Rubrica de cronică plastică e semnată, ca de obicei, de Aurel Chiriac, iar aceea de muzică, tot ca de obicei, de Adrian Gagiu.
  • La Local Kombat, Alexandru Seres prezintă într-o manieră deosebită (şi sub un titlu aşijderea: Tamisa poate face apă la genunchi?) lansarea orădeană a noului volum de poeme („Genunchii Tamisei”) al poetului, evident, Gheorghe Vidican.
  • Sumarul se încheie cu Vitrina cu cărţi, scurte recenzii semnate-n acest număr de Lucian Scurtu şi Lucia Cuciureanu, şi Parodia fără frontiere a lui Lucian Perţa (acum sunt luaţi în colimator Radu Vancu şi Vlad Moldovan).

Ei, spuneţi-mi voi acum: la aşa ofertă se poate rezista?

Lectură plăcută!

Coşmarul lui Oliviu Crâznic

Momentul Walpole în literatura română

Oliviu Crâznic – … şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, Editura Vremea, Colecţia „Roşu şi negru”, Bucureşti, 2010

Se ştie că-n multe privinţe noi, românii, suntem veşnic cu un pas sau doi în urma restului lumii. Majoritatea modelor/curentelor revoluţionare au ajuns la noi abia după ce lumea civilizată le consumase deja şi trecuse mai departe. Au fost însă cazuri (multe!) când nici măcar de această defazare nu ne-am putut bucura. A fost şi cazul romanţului gotic. Şi ce fericire că măcar acum pot folosi verbul la trecut!

Canoanele literare spun că romanul gotic (cel puţin cel englez, adică cel care contează) a apărut odată cu Castelul din Otranto, de Horace Walpole, în 1764, şi a dispărut ca manifestare literare autentică în 1820, când a fost publicat Melmoth, rătăcitorul, de Charles Robert Maturin. Acum aproape două sute de ani, deci. Atât am avut de aşteptat noi, românii, ca goticul literar să ajungă şi la noi.

Anul 2010, 12 iunie, târgul de carte Bookfest, standul editurii Vremea. Prezintă Silvia Colfescu, directorul editurii, alături de Michael Haulică şi Horia Nicola Ursu. Ce prezintă? Primul roman gotic românesc, … şi la sfârşit a mai rămas coşmarul. Autor: tânărul Oliviu Crâznic, debutant. Toţi istoricii literari ar trebui să-şi noteze această dată.

Recunosc că am fost sceptic la început. Un roman gotic original publicat în 2010 A.D. e sortit să pară anacronic. Deoarece vorbim despre cel mai pur gotic, prezentând toate caracteristicile genului (atmosferă apăsătoare, decor sumbru, personaje în alb şi negru), amplasat în perioada medievală, cu conţi, baroni, inchiziţie, ciumă, castele, răzbunări, mistere, aventuri, întâmplări supranaturale, cruzime etc. etc. Tot tacâmul.

Ei bine, după primele pagini a trebuit să mă recunosc înfrânt. Scepticismul meu nu avea temei. Dar chiar deloc. … şi la sfârşit a rămas coşmarul este un adevărat roman gotic, oricât de bizar ar suna asta, este un text executat cu măiestrie, respectând la sânge (!) normele genului, este rezultatul unei intense munci de documentare (pe coperta a IV-a ni se spune, de altfel, că este bazat pe cronici medievale) şi-a unei foarte bune cunoaşteri a temei. Pe scurt, Oliviu Crâznic ştie despre ce vorbeşte. Şi asta se vede cu ochiul liber şi scuteşte definitiv cartea de acuzaţia iniţială de anacronism.

La Castelul Ultimelor Turnuri se strâng, la invitaţia marchizei Josephine de Lauras, o seamă de nobili, care mai de care mai ciudat. Un şef al poliţiei cu frumoasa lui fiică, un doctor, un prelat, un spadasin, un inchizitor… Motivul: căsătoria marchizei cu contele Max Schwartz. Totul povestit de Arthur de Seragens, un tânăr nobil decăzut, afectat încă de o aventură amoroasă sfârşită de curând. Inutil de spus că urmează izolarea tuturor acestora în incinta castelului, în urma apariţiei unui caz de ciumă (amintind puţin de Masca Morţii Roşii a lui Poe), care însă, în buna tradiţie a romanului despre care vorbim, se dovedeşte a fi cu totul altceva, semnul unui lucru mult mai rău, a Răului însuşi. Ancheta este condusă de Albert de Guy, inchizitorul, teoriile înfloresc ca florile de mucegai în bezna temniţei, suspecţii răsar de te miri unde, apar noi victime, tot mai multe, apare şi un vinovat, se pregăteşte o execuţie, o ardere pe rug, totul se dovedeşte inutil, întrucât Răul pândea de unde nici nu te aşteptai…

Poveste trepidantă, altfel spus, cu multe întorsături de situaţie, cu fiori, cu fantome, vârcolaci, incubi, cu tot ce trebuie şi acolo unde trebuie pentru a-mi spulbera mie scepticismul.

Şi ca şi când n-ar fi fost de-ajuns, autorul alege să ne ofere o Postfaţă extinsă pe vreo sută de pagini, un adevărat tratat de mistică şi supranatural, în care elementele romanului sunt disecate, prezentate în amănunt, cu influenţe şi surse de inspiraţie, cu argumente solide şi, cel mai important, cu har.

Căci, până la urmă, dincolo de reuşita scrierii unui roman gotic autentic la atâta vreme după dispariţia genului, Oliviu Crâznic reuşeşte să ne convingă că are literatura în sânge, că debutează deja matur, că acest prim roman este doar începutul şi că multe ne va mai fi dat să auzim despre el.

Reţineţi acest nume: Oliviu Crâznic.

[Text ce va apărea în revista Familia, nr. 7-8/2010]