M-am jucat puţin

Vlad propune pe blogul Nemira o temă de concurs irezistibilă. Irezistibilă fiind, m-am prins în horă. Iată ce-a ieşit aşa, la repezeală, într-o pauză de lucru. I-am spus năzbâtiei:

Bilet de sinucigaş

„Nepreţuiţii mei”, am scris după dictare, „ţin să vă mulţumesc din suflet pentru tot ce mi-aţi oferit. Aţi fost totul pentru mine, fără voi viaţa mea sens n-avea. Sincer vă spun, sincer. Am fost mereu de bună-credinţă. V-am ascultat suferinţele. Bucuriile, chiar. Unii aţi pune asta pe seama perfidiei, a unui gând din umbră, o intenţie nerostită – dar nu, nepreţuiţii mei, nici poveste. Ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Am ţinut la voi, v-am preţuit, am fost unul de-ai voştri. Cred că numele a fost de vină, până la urmă.”

Am ridicat privirea din foaie şi l-am studiat. Nu avea nici coarne, nici coadă, nici aripi rupte de înger căzut din rai. Nu mirosea a pucioasă. E drept, în ochi avea o sclipire aparte, dar – aşa cum zisese – nu era una perfidă. Era mai degrabă un licăr de sinceră tristeţe.

– Nu cred că numele…, am dat să rostesc, dar el mă opri cu un deget subţire ridicat. El, bărbatul cu nume de femeie.

– Ştiu ce vorbesc, glăsui şi licărul trist îşi găsi geamănul în tonul său. O clipă am avut impresia că-l vor podidi lacrimile. Să fii forţat secole întregi să tragi după tine o astfel de tinichea, reluă el. Să nu te poţi descotorosi nicicum de ea. Să fii recunoscut dintr-o privire şi să ţi se râdă în faţă.

Aşa era – îl recunoscusem şi eu imediat ce-mi călcase pragul. Dar pe mine nu mă pufnise râsul. Eu i-am citit din prima clipă tristeţea din ochi.

– Ah, n-are niciun rost, făcu el cu o fluturare uşoară din mână. Scrie, mai bine: „Adio, vă las, nepreţuiţii mei. Sunt sigur că-mi veţi simţi lipsa. Şi atunci o să aflaţi ce-nseamnă cu adevărat iadul. Al vostru, până acum, S.” Ai scris?

„Da”, am făcut din cap.

– Bine, îţi mulţumesc. Dacă poate să apară mâine în cât mai multe locuri…

*

A doua zi, a apărut în toate ziarele la care aveam acces. Am postat textul şi pe internet.

Nimeni nu s-a sinchisit de el.

*

Acum însă au trecut trei luni. La început, toţi au fost în culmea fericirii. Dar au început deja să descopere că fericirea neîntreruptă nu valorează nimic.

În jurul meu se aud bufnituri. Dacă deschid geamul, văd trupuri căzând de la înălţime. Ca grindina. Valul de sinucideri e abia la început.

*

„P.S. Ştiţi unde mă găsiţi. – Acelaşi, S.”

Jocul

Aşa se intitulează povestirea de vinerea asta. Mai ţineţi minte cum ne jucam în copilărie cu „tubermanele”? Suflam cornete de hârtie şi ziceam „pac-pac, eşti mort!” Alergam ca bezmeticii pe şantiere în lucru, prin blocuri fără pereţi exteriori, fără scări, uneori căzând de la înălţime, alteori stând ascunşi cu orele (parcă). De la amintirea asta am pornit când am pus povestea pe hârtie. Şi de la altă amintire, poate doar un zvon, însă unul înspăimântător. Citiţi şi veţi afla care.

Jocul a fost publicată în 2006, în Almanahul Flacăra, iar în colontitlu stătea scris „SF”. Ceea ce e cam… SF. 🙂

Povestirea de vineri

Dacă e vineri, e rândul să postez o povestire nouă (ei, ştiţi deja ce înseamnă „nouă” pentru mine 😦 ). De data aceasta vă ofer Străinul, o proză apărută în 2002, în iarnă, în revista electronică Respiro. E povestea stranie a unui scriitor ajuns la capătul vieţii şi al carierei, este ultima lui poveste. Şi ce putea fi mai nimerit decât ca aceasta să fie o poveste adevărată! 🙂

Lectură faină!