La răscruce de profeţi(i)

Bogdan Suceavă e-un scriitor deosebit. Un scriitor care ştie că fiecare poveste este vie şi că el, cronicarul, trebuie doar să sprijine cum se pricepe mai bine dorinţa ei de afirmare. De aceea, în portofoliul lui Bogdan Suceavă nu găsim până acum două cărţi la fel.

Venea din timpul diez e romanul care pe mine m-a convins definitiv că Bogdan e-un autor care se mişcă în apele marii literaturii, a literaturii fără vârstă, aceea care surprinde momentul în toate atributele lui esenţiale, făcându-l astfel să rezoneze peste timp.

Cronica pe care o reiau mai jos am scris-o şi publicat-o în Familia Lumi virtuale, varianta pe hârtie, în 2004, la prima ediţie a romanului înainte amintit. De atunci, cartea a avut parte de-o ediţie secundă, dar şi de tălmăciri în multe limbi ale pământului, cea mai recentă urmând să vadă lumina tiparului pe Noul Continent, în scurt timp, sub titlul Coming from an Off-Key Time (în traducerea fără-ndoială excepţională a lui Alistair Ian Blyth).

Spun încă de la început – pentru a vă reţine atenţia – că al doilea roman (primul fiind Sub semnul Orionului, Ed. Artprint, 1992) semnat de Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, este un roman de excepţie.

Chiar dacă nu se poate vorbi de-o mişcare închegată în privinţa tinerilor prozatori publicaţi de editura ieşeană Polirom, mişcările lor în câmpul literaturii fiind extrem de diferite, risc şi spun că romanul lui Bogdan Suceavă este ce-a dat mai bun până acum Contingentul  „Ego. Proză” 2004. Autor al unui volum de nuvele (Teama de amurg, Ed. Topaz, 1990), a două excelente volume de proză scurtă (Imperiul generalilor târzii, Ed. Dacia, 2002 şi Bunicul s-a întors la franceză, Ed. T, 2003), dar şi a două volume de versuri (Legende şi eresuri, Ed. Magic Art Design, 1995 şi două ediţii virtuale succesive, la Équivalences în 2001 şi la Respiro în 2002; Năluci şi portrete, în format electronic la Ed. Nemira în 2001, iar apoi la ASALT în 2001), era de aşteptat din partea lui Bogdan Suceavă să ofere o astfel de operă, ba chiar întârzierea începea să pară suspectă.

Am ţinut să pomenesc aceste titluri pentru că de ele se leagă strâns romanul de faţă, pe acestea se clădeşte şi din multe fragmente ale lor îşi trage seva. Pe unele dintre personajele din Venea din timpul diez le-am mai întâlnit înainte: pe Sfântul Petru, de pildă, cel reluat/ copiat întocmai, cu descriere cu tot (adăugându-i-se, însă, printre altele, un atribut demn de a fi amintit aici: una dintre marile lui ambiţii este aceea de a scrie „un tratat intitulat Despre îngeri sau cam aşa ceva, dar până azi acest manuscris nu a ieşit la iveală” [p. 38] – a ieşit, însă, completez eu, şi-a fost tipărit la Ed. Humanitas!), din povestirea Să auzi forma unei tobe, povestire care deschide volumul Imperiul generalilor târzii.

Istoria începe cândva după Revoluţie, în „anii nouăzeci, cu toate tainele lor şi cu toată istoria lor nespusă” [p. 7]. „Adevărata cronică” a acestor ani o scrie o voce care, cu puţine excepţii, rareori intervine în discursul narativ. Chiar şi acel „tu” al cititorului este amintit extrem de rar, tocmai pentru a lăsa povestea să curgă netulburată, aşa cum prin faţa ochilor noştri s-ar derula un film cu al cărui regizor am făcut cunoştinţă la început, dar care se păstrează în spatele camerei, permiţându-şi puţine remarce din off. Impresia voită e aceea de comic neforţat, a unui real atât de întins, încât acele intervenţii auctoriale să nu-şi mai aibă rostul.

Vespasian Moisa intră neştiut de nimeni în Bucureştii acelor vremuri tulburi, un Mesia pe care nu-l întâmpină nimeni cu ramuri de măslin, dar care purcede singur şi nestingherit la racolarea adepţilor de trebuinţă. Având harta târgului lui Bucur desenată din naştere pe piept şi fiind născut de două ori (cu dublă „cetăţenie”, am putea spune), o dată în Ardeal şi o dată în Muntenia, acesta are tot ce i-ar cer locuitorii Capitalei pentru a-l urma precum pe-un profet adevărat. În scurtă vreme, ia naştere mişcarea (secta) Vestea Domnului. Profetul Moisa, folosindu-se de o charismă ce ne aminteşte de deja-celebrul guru yoghin Gregorian Bivolaru (şi oare de câţi alţii ca el?), îşi stabileşte „centrul de operaţiuni” în vila din Piaţa Lahovary cedată de bună-voie în acest scop de bogătaşul Vasile Gheorghe, un necredincios şi un avar şi, tocmai din cauza aceasta, una dintre importantele convertiri ale Profetului.

Paralel cu acestea, în târgul Bucureştilor ia fiinţă o altă mişcare, a celor care îl venerează pe Ştefan cel Mare, cu cartierul general într-o clădire neterminată din faţa Palatului Victoria. Aceştia reprezintă varianta agresivă a sectei moiseştilor. La un moment dat, ştefaniştilor chiar li se înfăţişează o persoană care pretinde că e reîncarnarea conducătorului moldav, îi convinge şi-şi începe o nouă domnie.

Războiul mai întâi tacit dintre aceste două grupări este îndeaproape inspectat de S.R.I., care-şi infiltrează în ambele tabere cel mai bun agent sub acoperire: pe locotenentul Trăistaru, transformat în pisică vorbitoare după un experiment la care a fost supus de către K.G.B., pe când se afla în misiune.

V-am prezentat doar premisele şi v-am dat doar câteva amănunte ale acestei poveşti antrenante, crunt de adevărată în parabola pe care o pune în mişcare. Ce am lăsat pe din afară sunt pasaje şi detalii infinit mai savuroase şi mai bogate în sensuri.

Bogdan Suceavă ţine să-şi subintituleze romanul – neoficial – „comedie”. Este, într-adevăr, o comedie a naturii umane, în accepţiunea balzaciană a termenului. Romanul acesta e o construcţie trist de adevărată în fundamentele şi-n demonstraţiile ei, este scrisă cu mare talent şi cu un bine reglat simţ a ceea ce se petrece cu şi în lumea românească. Nu mă feresc să afirm în încheiere că Venea din timpul diez va rămâne în istoria literaturii române ca un roman emblematic pentru societatea post-revoluţionară, ca romanul care a reuşit să surprindă cu mare artă, într-o formă nouă metehnele ei cele mai crase. ♦

(Text apărut iniţial în revista Familia Lumi virtuale)

________

Alte destinaţii interesante de zilele astea:

  1. Andrei Gaceff, pe blogul său institulat Maul Gartimon – Abţibilduri pe corp, analizează povestirea Îngeri şi molii a lui Costi Gurgu (publicată pentru prima oară în româneşte în al doilea număr al revistei Galileo) dintr-o perspectivă, zic eu, nouă şi corectă. – AICI găsiţi analiza.
  2. Horia Gârbea analizează şi el, tot pe blogul personal, cea mai recentă apariţie Radu Aldulescu, Ana Maria şi îngerii (Cartea românească, 2010). AICI.
  3. Blogul Euro Crime ne anunţă (în premieră, cred) că Anthony Horowitz a fost selectat de Conan Doyle Estate pentru a scrie un nou roman avându-l în centrul acţiunii pe celebrul detectiv Sherlock Holmes. Cartea va fi lansată pe piaţă în luna septembrie a acestui an. – Ştirea completă, plus o declaraţie a lui Horowitz, AICI.
  4. Hellnotes publică un interviu incitant cu un clasic în viaţă: Joe R. Lansdale. – AICI.
  5. Iar Ştefan Ghidoveanu ne descrie de-a fir-a-păr care sunt ustensilele indispensabile muncii care i-a adus până acum atâtea binemeritate laude. – MoshulSF vă povesteşte AICI. ♦

 

Spioni în arşiţă

Poate că textul acesta trebuia să-l lipesc pe blog înaintea celui care vorbea despre Necuratul din Colga. Cronologic, da, el a fost publicat înaintea aceluia. Adică în 2003, tot în revista Familia. Vorbeşte, cum bine veţi observa, despre Spioni în arşiţă, alt roman al maestrului George Arion, roman aflat atunci, în 2003, la prima lui ediţie (tot la Ed. Fundaţiei Premiile Flacăra, precum Necuratul…). Între timp, cartea a fost retipărită la editura Tritonic, anul trecut, având coperta de mai jos.

Ellery Queen este poate cea mai celebra şi mai apreciata revista dedicată integral literaturii poliţiste şi de mister din lume. Lună de lună, pe lângă povestiri şi nuvele semnate de cei mai cunoscuţi scriitori americani, apar şi traduceri din autori străini, la rubrica Passport to Crime. Nu la multă vreme după ce am citit ultimul număr al acestei reviste, s-a întâmplat să citesc şi cel mai recent roman al lui George Arion, Spioni în arşiţă. Concluzie: dacă ar fi ca revista Ellery Queen să caute şi un autor român de literatură poliţistă pentru rubrica mai sus-amintită, atunci George Arion ar fi cea mai înţeleaptă alegere.

Spioni în arşiţă este un roman care se citeşte într-o singură şedinţă, cu sufletul la gură, este un roman care îţi răpeşte simţul timpului. Stilistic vorbind, prima parte (capitolul Prima zi) este cea mai izbutită. Dincolo de introducerea oarecum stereotipă a personajelor (cu toate că suntem anunţaţi încă de la început că „epoca romantismului în spionaj se dusese”), autorul ne oferă o descriere memorabilă a staţiunii egiptene Sharm El Sheikh îmbâcsită de soarele dogoritor, cufundată în lentoare, într-un marasm hipnotic, asemănată în repetate rânduri cu o pânză de păianjen întinsă cu un scop anume. Scopul, desigur, ni-l spune personajul principal, Claudiu Ropan, agent secret din partea română, care trebuie să-şi întâlnească omul de legătură. Acesta se dovedeşte a fi o femeie, Ella, chiar femeia după care Ropan tânjeşte de ani buni, femeia care-l vrăjise în adolescenţă şi la care îi rămăsese lui pentru totdeauna gândul.

De aici încolo, cititorul se trezeşte captivat mai degrabă de povestea celor doi, decât de intriga de spionaj. Autorul însuşi pare înclinat mai mult să urmărească relaţia lor intimă (gândurile, frământările, tatonările), iar acţiunea propriu-zis poliţistă suferă de inconsistenţă. Mai departe de jumătatea romanului aflăm că spionii trebuie să-l întâlnească pe Surescu, un contabil fugit din ţară, acuzat că a stat în spatele a două mari escrocherii naţionale: un joc piramidal de noroc (recunoaştem uşor Caritasul) şi un soi de bancă de întrajutorare (recunoaştem FNI-ul). Adevărata afacere oneroasă este însă aşa-zisa Vampiria (adică: Drakula Park). Întâlnirea pe un yaht cu acest Surescu şi alte câteva pagini de la finalul romanului sunt gândite să contrabalanseze ceea ce eu aş numi „imposibila dragoste a doi spioni”.

George Arion demonstrează, aşadar, că a învăţat lecţia romanelor poliţiste şi de spionaj din Lumea Nouă. Lecţie care spune că acţiunea poliţistă nu trebuie să fie decât fundalul pe care să se desfăşoare lucruri de o respiraţie mult mai largă. În Spioni în arşiţă, George Arion alege să vorbească despre dragoste. Rămâne de văzut despre ce va alege să vorbească în deja anunţatul roman Necuratul din Colga.

(Text apărut iniţial în revista Familia)

________

Alte destinaţii interesante de zilele astea:

  1. De pe Bookblog am aflat că Mark Twain va fi cenzurat, urmărindu-se eliminarea cuvintelor considerate discriminatorii din noile ediţii ale cărţilor lui. – AICI citiţi mai multe.
  2. Agenţia de Carte a început de puţin timp să găzduiască o rubrică a criticului literar Daniel Cristea-Enache. – O puteţi urmări AICI.
  3. Rămânând tot la DCE, ISuciu de la Mofturi de ochelarist ne spune cum a fost emisiunea Literatura de azi, de la TVR, în care DCE l-a avut invitat pe Gabriel Liiceanu. Lucru bun, fiindcă eu am cedat după primele 10 minute. – Unde? AICI.
  4. Blogul FanSF face un clasament personal al apariţiilor de „specialitate” ale anului trecut. – Consultaţi-l AICI.
  5. Lucian Dan Teodorovici îşi anunţă pe blogul/siteul personal planurile literare pentru acest an. Eu, unul, îi doresc să termine romanul acela cât mai curând. 😉 – Pentru alte buline din plan, AICI.
  6. La Nemira a venit de la tipar versiunea corectată a noii traduceri din Raymond Chandler, Nu-i uşor să spui adio.
  7. S-a descoperit care este primul roman detectivistic ever. – Aflaţi din New York Times, AICI.
  8. Jack Kerouac ar fi vrut ca versiunea cinematografică a romanului său Pe drum să fie realizată de Marlon Brando. O spune răspicat într-o scrisoare descoperită recent. – Citiţi-o AICI.
  9. La Polirom a apărut o nouă traducere din Cormac McCarthy: Meridianul sîngelui. – Găsiţi AICI comunicatul editurii.

Radu Pavel Gheo şi generaţia de sacrificiu

Poveştile unei generaţii de sacrificiu

Radu Pavel Gheo – Noapte bună, copii, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2010

Între ce mi-a fost dat să citesc în ultima vreme din producţia autohtonă de roman, Noapte bună, copii de Radu Pavel Gheo ocupă în mod clar primul loc. O carte migălos construită, cu poveşti paralele, cu salturi în trecut, cu miză serioasă, cu personaje veridice, bine echilibrată, cu un strop necesar de mister, care ţine mereu trează atenţia cititorului. Clădit pe o structură rotundă, aproape americănească, romanul lui Radu Pavel Gheo aduce o dimensiune nouă în proza generaţiei care a trăit o jumătate de viaţă în comunism şi cealaltă jumătate (deja, iată!) în devălmăşia capitalismului neaoş.

Marius, Paulică, Cristina şi Leo. Povestea poveştilor lor. Patru prieteni care-şi petrec verile copilăriei la Teicova, un sat aflat nu departe de Oraviţa, în Banat. Ascultă muzică din Vest la radiouri iugoslave, poartă jeanşi cumpăraţi de la ocsko, piaţa în care se vând mărfuri aduse de Dincolo, colecţionează surprize din gumele de mestecat turceşti… Trăiesc cu aer de împrumut, visând întruna să emigreze. Şi tocmai de la emigraţie porneşte ideea cărţii, de la acel Dincolo care poate însemna atât de multe lucruri.

În 1986, planul lor de-a trece fraudulos graniţa este pus în aplicare. Paulică, visătorul grupului, cititorul însetat cu aspiraţii de scriitor, rămâne însă consemnat la pat, în spital. Firesc, într-un fel, el participă la fugă doar cu mintea. Ceilalţi trei, doi băieţi şi o fată, după ce aşteaptă ceasul serii, începerea unei petreceri săteşti care să-i ţină ocupaţi şi pe grănicerii de pe fâşie, îşi iau inima în dinţi şi trec la fapte. Norocul nu le surâde, totuşi, şi sunt prinşi. Sub ochii înnebuniţi de furie ai lui Marius (care, cum altfel, o iubeşte în taină pe Cristina şi este gelos pe mai dezinvoltul Leo), fata este dusă într-o cameră alăturată şi abuzată de toţi militari aflaţi la ora aceea la post. Este abuzată, în principal, de Marcel Custură, un moldovean din Iacobenii Noi.

Secvenţa aceasta, a prinderii lor pe graniţă, poate cea mai puternică secvenţă din toată cartea, este pivotul întregului roman, punctul declanşator. Din acest moment încolo, vieţile tinerilor suferă mutaţii grave.

Imediat după căderea Cortinei de Fier, Cristina şi Leo reuşesc să emigreze în America. Şi li se pierde o vreme urma. După câţiva ani, Cristina îi trimite chemare şi lui Marius. Din nou, Paulică rămâne acasă, mutat acum la Iaşi, unde încearcă să-şi facă loc în lumea literară.

Povestea americană a celor trei pare desprinsă din poveştile multor est-europeni ajunşi pe Tărâmul Făgăduinţei, complet descoperiţi, care cad uşor pradă libertăţilor prost folosite. Pentru a se putea susţine, Leo face trafic de droguri, Cristina se prostituează, iar Marius, ceva mai precaut, ştiind să se desprindă de grupul în care intraseră cei doi, îşi construieşte încet-încet o carieră în cadrul unei firme care se ocupă cu comerţul de computere.

În această calitate, de reprezentant de vânzări, are loc şi întoarcerea lui în ţară, în anul 2000, aparentul cadru în care se desfăşoară acţiunea romanului. Spun „aparentul”, întrucât epilogul adaugă încă o treaptă acestui eşafodaj (anul 2008), acel artificiu americănesc la care făceam referire la început: închiderea cercului iniţial şi deschiderea altuia nou. Revenirea în ţară a lui Marius are însă un scop bine definit. Evenimentele din anul 1986 şi numele lui Marcel Custură, moldoveanul care nu o sigură dată subliniase că se trage din satul Iacobenii Noi, alimentează în continuare în Marius cea mai autentică dorinţă de răzbunare.

Sigur că acest road-trip i-l scoate în cale pe Paul, la Iaşi, pe un dubios Dunkelman, care joacă-n repetate rânduri rolul de ispită, sigur că are astfel ocazia să dea din nou piept cu o întreagă lume denaturată, dezorganizată, debusolată. Sigur că…

… Aceasta este doar o mică parte din spectrul de semnificaţii pe care îl emană încrengătura de poveşti, detalii, sentimente la care apelează Radu Pavel Gheo în Noapte bună, copii. Romanul are şi o dimensiune mistică (Dunkelman vs. moş Petre şi însoţitorul său cărunt), dar şi una fantastică (întoarcerea lui Marius la fostul loc de joacă din copilărie, un cămin părăsit, şi condiţiile acestei întoarceri). Romanul reuşeşte să redea cu duioşie nu numai anotimpul copilăriei, dar şi, cu ochi de cronicar avizat, perioada de tranziţie ce a urmat Revoluţiei, cu neajunsurile lui Paul ca profesor şi intrarea lui în lumea literară ieşeană.

Noapte bună, copii am convingerea că va rămâne unul dintre romanele exemplare româneşti şi est-europene care descriu cu mână sigură drama prin care a trecut şi încă mai trece (încă) o generaţie de sacrificiu. Un roman a cărui lipstă s-a simţit şi care acum, că există, nu trebuie sub nicio formă ratat.

[Text apărut în revista Familia, nr. 6/2010]