Cînd scrii mai mulți ani la rînd o carte, frază cu frază, fază cu fază, fără un plan bine definit de la început, nu te gîndești decît ca la o dorință vagă la cum va arăta totul la final, dacă va fi ceva coerent, dacă va fi viabil, dacă va putea să stea în picioare fără proptele, să vorbească și să umble singură. Nimic nu îți poate arăta cum va fi la capăt, nici nu îți poți închipui – pentru că „bestia” nu are încă un chip, e o magmă amorfă pe care tu o amplifici picătura cu picătură. Cu siguranță de aceea, cînd vine în sfîrșit momentul așteptat, ai sentimentul că te afli în fața unui lucru străin de tine, ceva ce îți spune multe pe bucăți, dar care în întregul lui nu poate fi decît o creație externă ție. E ființa născută din suma încercărilor tale zilnice, timp de mai mulți ani. E concretizarea voinței tale, a încăpățânării oarbe, a convingerii că ceva, ceva trebuie să iasă. Și uite că a ieșit! Vezi coperta și abia atunci știi că a ieșit, că așa trebuia să arate, că, fără știrea ta, așa a arătat de la bun început. Ca o celulă care își conține de la primul atom forma finală, organismul complex la bază căruia stă. Cartea e cristalizarea miraculoasă a tuturor intențiilor abia intuite ale autorului ei.

Așa a fost cu toate cărțile pe care le-am scris pînă acum. Așa a fost și cu „Gașca”, iată, cea mai recent anunțată la Polirom, în colecția Junior. Și sper că așa va fi cu toate care mi-au mai rămas de scris.