Arhive pe etichete: Nemira

În acest weekend, Ultima Frontieră

Vorbesc despre târgul de carte , care se ţine la Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român. Vor fi multe lucruri gustoase, puse în farfurie de multe edituri pricepute (Nemira, Millennium Books, Leda ş.a.). Vor fi lansări, vor fi dezbateri cu invitaţi, vor fi sesiuni de autografe. Un fel de Bookfest în mic, special pentru iubitorii de SF&F.

Pare rău că nu voi fi acolo, da’ vă sfătuiesc să fiţi măcar voi, băştinaşii. În voi îmi pun încrederea. Să veniţi cu poze şi relatări.

Toate detaliile evenimentului, AICI.

Mozart şi Scott Mariani


Scott Mariani – Conspiraţia Mozart
Traducere de Adrian Bercea
Colecţia Suspans
Editura Nemira, Bucureşti, 2011

N-am citit Manuscrisul lui Fulcanelli, celălalt roman din seria Benedict Hope a lui Scott Mariani pe care l-a publicat Editura Nemira. Şi nici nu era nevoie să-l fi citit pentru a putea gusta acest nou installment al seriei. Deşi au în comun eroul principal – pe acest Ben Hope – cărţile nu se calcă în vreun alt fel pe bătături. Ceea ce-a trebuit să ştiu despre erou şi probabil era deja spus în Manuscrisul… autorul are de grijă să reamintească într-un fel nebătător la ochi.

E o carte construită în jurul conspiraţiei din titlu şi chiar dacă etapele acţiunii sunt cele clasice, de regăsit inclusiv în mega-succesul Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown, Mariani e îndeajuns de conştient de paralela pe care cititorii săi ar face-o automat în gând încât să încalce convenţia de suficiente ori.

În primul rând, personajele lui mi s-au părut mai digerabile. Până şi al lui Oliver Llewellyn, care moarte în primele pagini şi din cauza căruia se pune caruselul în mişcare, până şi el e creionat mai credibil decât isprava lui musiu Brown în cazul lui Robert Langdon – iar Brown s-a căznit cu asta în trei volume! Celor doi adevăraţi protagonişti – Leigh, sora lui Oliver, şi titularul seriei, Ben Hope – li se oferă în repetate rânduri răgazul să-şi contureze şi ei personalităţile, printre urmăriri, gloanţe şi explozii, astfel încât la sfârşit să-i simţim mai aproape de noi.

Trama e relativ simplă, n-am să v-o rezum aici. Important e că există o aripă a Francmasoneriei care caută cu orice chip, şi după sute de ani, să mascheze ceea ce a dus de fapt la suprimarea fizică a lui Wolfgang Amadeus Mozart (mason şi el, şi încă de frunte, dar unul cu prea mare putere de expresie) şi mai există dovada, ultima dovadă a implicării acestei organizaţii criminale în uciderea compozitorului – chiar o scrisoare a lui Mozart în care enunţă cu subiect şi predicat cauzele pericolului în care simte că se află. Această scrisoare se afla în posesia lui Oliver şi ea i-a cauzat moartea prin înec. Sora lui, Leigh, nu face toată cartea decât să-ncerce să dezlege misterul morţii sale, iar Ben Hope o ajută cu toată priceperea sa (şi aceasta nu e mică). Sigur că până la urmă înţeleg despre ce a fost vorba şi atunci jocul atinge o nouă dimensiune, cei doi devenind, la rândul lor, ţintele organizaţiei despre care vorbeam înainte.

Conspiraţia Mozart este o carte alertă, dinamică, clădită cu abilitate (autorul a debutat, la urma urmei, cu volumul How to Write a Thriller, în 2007), în compania căreia sigur nu veţi simţi trecerea timpului. Pe mine m-a ţinut în mreje de la un capăt la altul – şi exact asta trebuie să facă un thriller bun. Motiv pentru care v-o recomand şi vouă, cu avertismentul că nu trebuie sub niciun chip să o începeţi într-o zi lucrătoare. Apucaţi-vă mai bine de ea în weekend. Aşa sigur nu riscaţi să neglijaţi slujba care vă pune pâinea pe masă.

[O recenzie semnată de Laura Frunză
găsiţi şi-n recentul număr 10 al revistei Suspans.]

Cel din urmă Marlowe


Raymond Chandler – Play-Back
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Nemira, Bucureşti, 2010

Chandler n-a scris mult, dar a scris bine rău! 🙂

Las fraza de mai sus să deschidă singură textuleţul acesta. Ar trebui să fie suficientă. Ba, hai, poate că i-aş mai adăuga una: Cine nu l-a citit pe Chandler până acum a ratat o bucată semnificativă din istoria romanului poliţist. Treaba asta e valabilă pentru mai toate genurile literare. Întotdeauna apare câte un autor care revoluţionează lucrurile atât de profund, încât ani şi ani după dispariţia lui tot ce se întâmplă pe acel segment al literaturii poartă amprenta sa.

Play-Back a apărut pe lume în 1958. La noi, înainte de această traducere meşteşugită a lui Mihai-Dan Pavelescu, la Nemira, care reprezintă şi prima ediţie românească între două coperte, a mai apărut o traducere, publicată în foileton, în revista Flacăra, înainte de 1989. Cine a semnat acea traducere? Păi, ştiu amănuntul chiar de la autorul ei: George Arion. Mi se pare, totuşi, curios că până acum – vreme, deci, de peste două decenii – nu s-a gândit nimeni să reia în volum acea traducere a Play-Back-ului…

Vorbim, aşadar, despre ultimul roman complet al lui Raymond Chandler. (După acesta a mai început unul, Poodle Springs, pe care l-a terminat însă Robert B. Parker şi care a fost publicat în ‘89.) E-un roman scurtişor, realizat după un scenariu pe care Chandler n-a mai apucat să-l vadă produs, şi ne prezintă un Philip Marlowe cam dărâmat – cu câteva luni în urmă se despărţise de Linda Loring (vezi Nu-i uşor să spui adio). Ca niciodată, este angajat pe nevăzute de un avocat (Umney, pre al său nume – pasionaţii de Stephen King vor recunoaşte aici sursa de inspiraţe a acestuia pentru povestirea Umney’s Last Case!) şi se lansează într-o misiune de “spionaj” care-l poartă până pe coasta Californiei. Curând află însă că damna pe care o spionează e mai degrabă victimă decât făptaş şi Marlowe se întoarce împotriva avocatului care l-a angajat. Alege s-o ajute în schimb pe această Betty Mayfield.

N-am să vă dezvălui evoluţia cazului, dar am să vă spun că (şi) în Play-Back ne putem bucura de, pompos spus, “spectacolul firii jemanfişiste şi mucalite” a lui Marlowe. Şi, în definitiv, acest extraordinar personaj reprezintă marea izbândă a lui Chandler în tot ce a scris. Şi aici, detectivul particular este tras pe sfoară, bătut, ameninţat, iar el răspunde tuturor acestora în maniera care îl caracterizează: ironizând, surâzând strepezit, aruncând replici flegmatice. “Am prieteni care ţi-ar reteza într-atât din aerele astea,” spune juna căreia Marlowe nu întârzie să-i facă ochi dulci, “încât ai avea nevoie de o scară ca să te-ncalţi”. La care, degajat, el răspunde: “Cineva a trudit serios să născocească asta. Însă truda nu poate înlocui talentul.” (p.77)  Avem totodată nenumărate dovezi ale misoginismului lui mascat: “Când o femeie este cu adevărat un şofer bun, se apropie de perfecţiune” (p.85), meditează el la un moment dat. Nici în faţa perspectivei unui act sexual (da, este şi aşa ceva în carte) nu renunţă la remarcele acide: “La naiba, pe când eram tânăr, puteai să dezbraci o fată încetişor. Acum ele sunt în pat, în vreme ce tu încă te chinuieşti cu nasturele de la guler.” (p. 87)

O menţiune specială merită comparaţiile/analogiile deşucheate la care-i zboară gândul lui Marlowe în cele mai bizare momente. Câteva exemple, ca să vă deschidă gustul: “Îmi era aşa de foame, încât aş fi putut să şterpelesc cina câinelui.” (p. 19)/ “Pereţii de aici sunt la fel de subţiri ca portofelul unui dansator de step.” (p. 30)/ “Vreo şase perechi se învârteau pe ringul de dans cu abandonul nechibzuit al unui paznic de noapte cu artrită.” (p. 51)/ “[…] nu părea la fel de greu de obţinut ca un pachet de acţiuni la General Motors.” (p. 83)/ “Una dintre femei afişa destulă răceală ca să răcoreşti deşertul Mojave şi destul fard ca să vopseşti un iaht de lux.” (p. 92)/ “În golfuri valurile nu se sparg, ci pătrund lunecând politicos, aidoma supraveghetorilor din magazinele universale.” (p. 138)/ “[…] o maşină la fel de anonimă ca o monedă într-un aparat de parcare […]” (p. 152) şi multe, multe altele.

Cred că, la finele lecturii, ştiind că ai citit ultima apariţie a lui Marlowe, nu poate să nu-ţi rămână în gând o replică definitorie ca un epitaf. “Cum poate un bărbat atât de dur să fie atât de blând?”, întreabă în ultimele pagini Betty cea nurlie, la care detectivul răspunde cu degajare: “Dacă n-aş fi fost dur, n-aş mai fi în viaţă. Dacă n-aş fi putut fi blând niciodată, n-aş fi meritat să fiu în viaţă.”

Merită şi voi să-l ţineţi în viaţă – datorită blândeţii lui, datorită durităţii lui, datorită expresiei inconfundabile pe care o dă definiţiei omului de bine – şi puteţi face asta într-un fel foarte simplu: citindu-i aventurile. Puteţi începe chiar cu Play-Back.

[Puteţi citi o recenzie serioasă, semnată de Diana Morăraşu,
a acestei cărţi în numărul 7 al revistei Suspans.]