Arhive pe etichete: Familia

Familia, iulie-august 2011

A apărut noul număr al revistei FAMILIA, 7-8 (548-549). Clic pe imaginea de mai jos pentru a-l descărca  în format pdf.

SUMAR:

  • Editorial de Miron Beteg – Cînd şi binecuvîntările papale sunt prea scumpe
  • Asterisc de Gheorghe Grigurcu – „În niciun fel nu e bine“
  • Schiţă în cărbune de Al. Cistelecan – Emilian Galaicu-Păun critic literar
  • Atropina de Al. Vlad – Nodurile timpului
  • Fusion jazz & blues de Daniel Vighi
  • Un scriitor, doi scriitori de Alex Ştefănescu – Pe vremea cînd George Arion…
  • Nisipul din clepsidră de Vasile Dan – Cum l-ai citi pe Cioran însuşi în versuri
  • Cronica literară de Marius Miheţ – Despre Romulus Guga şi Tatiana Dragomir; Petru M. Haş – Misterioasele întîmplări ale realităţii (Al. Pecican, Istoria secretă a copilăriei); Dan-Liviu Boeriu – Avem di tăti (Mihail Vakulosvki, Tovarăşi de cameră); Lucian Scurtu – Jurnal din camera obscură (Robert Şerban , Moartea parafină)
  • Camera de gardă de Mircea Pricăjan – Am învins! (Adrian Crăciun, Steampunk. A doua revoluţie)
  • Explorări de Mircea Morariu (Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu; Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! şi Vladimir Tismăneanu, Despre comunism. Destinul unei religii politice)
  • Ion Pop, la Aniversară
  • Virgil Podoabă – 60 – Adriana Bărbat – Lectura ca experienţă revelatoare
  • Proza: Nicolae Breban – Singura cale; Péter Esterházy – Nicio artă; Florin Ardelean – Ivona; Larion Carion – Umbra; Răzvan T. Coloja – Am uzit de…; Anca Goja – Grădina cu trandafiri; Florin Irimia – Mascaţii, Nobel contra Nobel şi Norocosul; Alexandru Jurcan – Înmormântare cu acordeon; Rareş Moldovan – X şi zero; Ioana Şerban – Patio; Traian Ştef – Povestea Martei; Radu Ţuculescu – Femeile insomniacului
  • Eseul de Ioan Buduca (Rene Guenon, Rudolf Steiner, Basarab Nicolescu)
  • Ideea de Sorin Borza (Omul jignit: un denunţ magstral)
  • Subiect la alegere de Bogdan Suceavă (Istoria traducerii în engleză a romanului Venea din timpul diez)
  • Interviu cu Mirela Stănciulescu (realizat de Ioana Revnic)
  • Interviu cu Nora Iuga (realizat de Miki Vieru)
  • Poeme de Daniel Corbu, Mircea Măluţ, Péter Rácz, Alexandru Sfârlea, Gheorghe Vidican
  • Rînduri de Lazăr Cerescu
  • Historia de Radu Petrescu (Armata regală română şi voluntarii moţi, eliberatorii Transilvaniei)
  • Profil plastic – Ovidiu Sălăgean
  • Muzica de Adrian Gagiu (Inutilitatea compromisului)
  • Cartea de teatru de Mircea Morariu (Ştefan Oprea, Pas la pas prin festivaluri)
  • Cronica teatrală de Mircea Morariu
  • Familia – contact

Steampunk românesc

Am învins!

Adrian Crăciun (ed.) – Steampunk. A doua revoluţie
Ed. Millennium Books, Satu Mare, 2011

Dacă literatura română, în domeniul mainstream, a recuperat în ultimul timp decalajele faţă de literatura occidentală, în domeniile specializate, cum ar fi sefeul, lucrurile stau puţin diferit. Imediat după Revoluţie ne-am aliniat curentului cyberpunk, avem chiar şi lucrări fantasy (nu destule, totuşi, şi nu foarte notabile), s-a scris şi urban fantasy, ba chiar şi după normele new weird, câteva povestiri, însă am rămas codaşi la capitolul steampunk. Printre multe altele. Deoarece literatura science-fiction a dezvoltat în ultimele câteva decenii o sumedenie de subgenuri, fiecare cu regulile lui.

Tocmai acest neajuns s-au gândit editorul Adrian Crăciun şi editura sătmăreană Millennium Books, care s-a remarcat de-o bună vreme încoace prin promovarea literaturii autohtone de gen, să vină şi să-l îndrepte prin această antologie – încă – unică în peisajul românesc.

În Cuvântul editorului care deschide volumul, Adrian Crăciun mărturiseşte cu totală sinceritate că demersul i-a trezit din start mari îndoieli. Şi nu atât fiindcă steampunk-ul ar fi fost greu de adaptat istoriei României (acest curent al literaturii speculative urmăreşte, conform definiţiei, ficţionalizarea în cheie SF a unor epoci în care puterea aburului este forma principală de energie, iar ca decor predilect avem, desigur, Anglia victoriană – un istoric al genului şi fixarea lui în timp, ba chiar şi în logica evoluţiei SF-ului românesc, face Ştefan Ghidoveanu, cunoscut editor, traducător şi promotor, în Cuvântul înainte), cât pentru că, înţelegem printre rânduri, rareori se întâmplă ca scriitorul român să se poată/ să accepte a se supune unor cerinţe clare, cum ar fi lungime textului, tematica lui şi, mai important, termenul de predare. Emoţiile, spre marea lui surprindere, i-au fost degrabă risipite.

La târgul de carte Bookfest 2011, aşa cum fusese anunţat, antologia Steampunk. A doua revoluţie a fost lansată (oficial, întrucât o primă lansare, în cadru restrâns, se produsese în provincie, la Timişoara, cu câteva săptămâni înainte) şi reacţiile favorabile nu au întârziat să apară. În primul rând din partea fanilor – devotaţi genului ca întotdeauna – dar şi, mai surprinzător, din partea criticii “serioase”.

O simplă privire aruncată sumarului ne convinge că avem în faţă un volum care atinge cu brio mai multe ţinte. Antologia reuşeşte performanţa de a pune laolaltă nu mai puţin de trei generaţii de scriitori. Începând cu Mircea Opriţă, un veritabil clasic în viaţă (textul său este, de altfel, singurul care n-a fost scris special pentru această antologie, reprezentând, astfel, un cap de pod), continuând cu generaţia deja ajunsă la maturitatea artistică (Michael Haulică, Marian Truţă, George Lazăr, Costi Gurgu, Florin Pîtea) şi încheind cu tinerii – unii nedebutaţi în volum – Ioana Vişan, Ştefana Cristina Czeller, Oliviu Crâznic şi Aron Biro. Ştiind acestea, remarcabil este, după lectură, să observăm omogenitatea celor zece texte antologate. Scrise în stiluri diferite (evident!), abordând subiecte dintre cele mai diverse, apelând la efecte artistice uneori contrare, povestirile reunite în Steampunk reuşesc toate să atingă un grad superior de literaturizare. Curată unitate în diversitate!

N-am să mă opresc asupra fiecărui text în parte, ci am să mă limitez la un survol (lin, ca din dirijabil!). Incursiunea o începem cu o plimbare, iată, cu dirijabilul, peste un Iaşi instalat pe un mecanism care-i permite să se ridice deasupra solului când se vede confruntat cu invazii străine (I. Vişan), continuă cu pregătirile pentru un alt fel de invazie, din partea Imperiului Crohinez, asupra Cetăţii Negre, zisă şi Mavrokastron (C. Gurgu), mergem mai departe alături de tovarăşul Popoviciu, funcţionar în România comunistă, care are parte de câteva revelaţii în timpul unei plimbări prin natură (G. Lazăr). Ajungem apoi la textul lui M. Haulică, unde ne întâlnim cu personaje deosebite în decoruri şi mai deosebite, totul dublat de o proză cu accente poetic-vizionare, după care ne găsim alături de Vasile Alecsandri şi Cuza, într-o epocă în care maşinile zburătoare sunt ceva banal (Şt. C. Czeller) şi continuăm cu un text (bine) scris în maniera lui Marin Preda despre prăbuşirea în Bărăgan a lui Iuri Gagarin însuşi (M. Truţă). O. Crâznic vine cu o proză trepidantă, cu intrigă complexă şi doldora de idei îndrăzneţe, M. Opriţă ni-l prezintă pe Constantin Nazat într-o vizită în capitala ungară, A. Biro şi-l alege ca personaj pe Grigore Moisil, iar F. Pîtea, încheind antologia, revine şi el la Vasile Alecsandri într-un text “de epocă” cu accente comice.

Deşi toate povestirile au rarul dar de a-ţi rămâne în gând, câteva se desprind net prin forţa narativă. Astfel, De la ţigani al lui George Lazăr reuşeşte un echilibru bun între ficţiune, mister şi realitatea istorică, este o decupare abilă a unei felii de timp; Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor, de Michael Haulică, nu poate să nu impresioneze prin personaje, chiar dacă amploarea intrigii cere imperios o dezvoltare mai amplă; Marian Truţă, apoi, cu al său Lungul drum din cer acasă, ne oferă un deliciu de povestire, un text îndrăznesc să spun fără cusur; iar Mircea Opriţă, în Alchimistul, face încă o dată dovada măiestriei sale în mânuirea cuvintelor. Iar Florin Pîtea încheie într-un fericit mod antologia cu Nostalgia revoluţiei, o povestire deşi scurtă, reprezentativă pentru ceea ce înseamnă/poate însemna steampunk-ul românesc cu accept pe figurile istorice.

Ar mai fi de spus că lansarea volumului a fost însoţită şi de lansarea unei broşuri making of, în care găsim mărturiile privitoare la procesul de creaţie ale tuturor celor cuprinşi în antologie. Acest “material auxiliar”, graţie valorii sale de document, merită inclus chiar între copertele unei viitoare ediţii a Steampunk-ului.

Una peste alta, antologia coordonată cu pricepere de Adrian Crăciun este un incontestabil succes, o dovadă a faptului că, dacă se lucrează cu profesionalism, scriitorii români de SF nu sunt cu nimic mai prejos faţă de colegii lor din Occident. A doua revoluţie a învins!

Text apărut în revista Familia, nr. 7-8/ 2011

George Arion – Fortăreaţa nebunilor

George Arion – Fortăreaţa nebunilor
Editura Crime Scene Publishing, Bucureşti, 2011

În lumea scriitorilor de literatură poliţistă există o cutumă. Încetăţenită de autorii înşişi, iar apoi devenită cerinţă aproape obligatorie din partea cititorilor, aceasta prevede ca fiecare creator de istorisiri detectivistice să dea naştere unui personaj simpatic, iscoditor, cu „lipici”, în jurul căruia să-şi ţeasă apoi intriga din cât mai multe romane şi povestiri. Acest lucru sunt încredinţat  că ţine  în primul rând  de psihologia lecturii: familiaritatea cu detectivul dă personalitate tramei, o aduce mai aproape de cititor. E vorba  de sentimentul însoţirii într-o aventură a unui vechi amic. Mai ţine însă şi de specificul prozei poliţiste, care, se ştie, are rigori precise, momentele acţiunii succedându-se după un tipar aproape universal. Astfel, ameninţarea monotoniei este risipită de prezenţa luminoasă a unui individ care ni s-a   vârât  uşor-uşor  pe  sub  piele. Sherlock Holmes, Maigret, Hercule Poirot, Philip Marlowe, Columbo, Roy Grace, Matthew Scudder, ca să amintesc doar câţiva detectivi celebri.

Ce au în comun aceste firi iscoditoare este excentricitatea. Caracteristici care îi plasează în afara marii mase sociale, unicitatea în spirit şi simţire.

Toate  acestea,  George  Arion le-a ştiut, sunt sigur, încă de dinainte să scrie primul său text poliţist. Cititor pasionat, în primul rând, de marea literatură detectivistică, acest aspect elementar al meseriei a început să lucreze, poate inconştient, de la prima apariţie în pagină a jurnalistului Andrei Mladin. Şi asta se întâmpla chiar la momentul debutului în proză, în 1983, în romanul Atac în bibliotecă. Ce a frapat atunci a fost noutatea scriiturii, prospeţimea ei, subversivitatea ei, aplombul ei. Şi deasupra tuturor acestora, zămislindu-le, s-a aflat personajul lui Andrei Mladin, cel fără de care sunt convins că ecourile în vreme ar fi sunat niţel altfel. Andrei Mladin, prin unicitatea şi excentricitatea lui a reuşit să capteze simpatia tuturor. Iar George Arion a ştiut atunci că şi-a găsit tovarăşul de drum literar.

Şi totuşi,  după  1989,  în  pofida faimei lui Mladin, cu puţine excepţii George Arion a ales să-şi îndrepte atenţia spre naraţiuni din afara universului acestuia. După Atac în bibliotecă, au mai apărut Profesionistul, Trucaj, Pe ce picior dansaţi?, toate volume care conţineau două, trei nuvele în care Andrei Mladin îşi face apariţia. Până acum,  după  douăzeci  de  ani, când autorul a decis să revină la personajul care l-a consacrat, în romanul Fortăreaţa nebunilor.

Aici îl reîntâlnim pe jurnalistul convertit la acţiuni detectivistice Andrei Mladin într-o lumină nouă. Anii şi-au lăsat amprenta asupra lui, represaliile la care a fost supus l-au marcat, însă nu atât de puternic încât el să-şi fi pierdut acele caracteristici care îl deosebeau de semenii săi. Deşi e mai abătut, şi-a păstrat simţul ascuţit al umorului, ochiul şi urechea atente la murmurul veacului, isteţimea şi felul mucalit de a fi.

Romanul adoptă două registre clare. În prima jumătate, Sanatoriul alb, un lung flash-back, îl găsim  pe Mladin internat cu de-a sila într-un azil de nebuni, în încercarea de a fi redus la tăcere. Şi a i se spăla creierul, convingându-l pas cu pas că jurnalistul de la Flacăra n-a existat niciodată. Mai mult, încercarea de depersonalizare vizează însăşi esenţa sa. „Să ştiţi că avem leac şi pentru umorul obraznic”, îl avertizează suspectul director al stabilimentului. Mladin însă nu cedează, ci înţelege dimensiunile luptei pe care o are de purtat şi se împotriveşte cu fiecare ocazie „lecuirii” sale. Lupta sa pendulează între îndârjirea Contelui de Monte Cristo (Mladin găseşte chiar şi un  echivalent  al  abatelui  Faria  în persoana lui Molin) şi firea rebel-poznaşă a lui Randle McMurthy din Zbor deasupra unui cuib de cuci, de Ken Kesey. Referinţele sunt, de altfel, cuprinse explicit în textul romanului. În felul acesta, detenţia lui Mladin capătă semnificaţii intertextuale, iar maniera în care George Arion construieşte această parte a romanului înclină balanţa mai mult spre proza de factură psihologică  decât spre  cea poliţistă. Element de noutate, acesta, deşi încă din romanul precedent, Crime sofisticate, cititorul atent a putut intui o atare direcţie.

A doua parte a cărţii, Arestul alb, readuce acţiunea în prezentul din prologul cărţii.  Cazul  numit generic ATHANARIC – termen cu care Mladin se întâlnise deja în timpul internării sale la sanatoriu – capătă dimensiuni istorice  şi lucrurile ni se dezvăluie, treptat, ca având rădăcini adânci. Fiind vorba de o tramă poliţistă, am să mă limitez la a spune doar că printre personajele-cheie  ale  cazului  se numără Maestrul, în care îl recunoaştem pe „poetul nepereche al neamului românesc”. Aici avem din nou ocazia să gustăm din glumele de redacţie, din hazul de necaz, din ironia fină a lui Andrei Mladin. Şi, totodată, citind cu atenţie, dăm peste o subtilă critică la adresa  naraţiunilor  conspiraţioniste în care Biserica joacă un rol importantă  care  au monopolizat  genul de la Dan Brown încoace.

Cu Fortăreaţa nebunilor, George Arion face un pas decisiv în faţă pe scara evoluţiei romanului poliţist de la noi. Prin forţa naraţiunii, calitatea introspecţiei, jocurile intertextuale, dimensiunea şi importanţa subiectului, plus prezenţa incontestabil cuceritoare a mucalitului Andrei Mladin, autorul demonstrează că proza detectivistică românească este fără doar şi poate circumscrisă, până la contopire, literaturii „serioase”. Acum, că a revenit la acest personaj de talia unor Marlowe, Scudder, Grace, pe nedrept neglijat  atâţia  ani,  George  Arion nu are de ales decât să-i continue aventurile într-un nou roman. Fortăreaţa nebunilor a făcut legătura atât de necesară cu prezentul – şi a făcut-o în cel mai  potrivit mod  – iar  acum e momentul să-l  vedem pe Mladin  în plină acţiune. Literatura noastră actuală duce lipsa unui justiţiar pur-sânge.

(Text apărut în revista Familia, nr. 6/2011)