Apariţie nouă

Mă limitez să o semnalez, preluând textul de prezentare scris când cartea încă îmi era proaspătă în minte. A trecut ceva vreme de atunci… În orice caz, categoria la care se înscrie e clar cea de raftul întâi.

coperta

Editura Curtea Veche, Colecţia "Byblos"

America dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Privit de departe, acesta este Tărâmul Făgăduinţei, al toleranţei. Familia Schwart însă, refugiată din Germania nazistă, descoperă cu totul altceva. O lume în care clocoteşte ura faţă de orice este străin.

Singura slujbă pe care capul familiei, fost profesor de liceu, reuşeşte să o obţină este aceea de gropar şi îngrijitor de cimitir. Măcinat de frustrări şi cu un psihic tot mai afectat, Jacob Schwart îşi împinge irecuperabil familia în ruină. Cei doi fii fug de acasă, iar mezina, Rebecca, se înstrăinează tot mai tare. Totul culminând cu o tragedie care o azvârle mult prea devreme pe fiica groparului în torentul zbuciumat al vieţii.

Astfel începe un năucitor pelerinaj prin America, o odisee a alegerilor greşite şi a nevoii dârze de-a le îndrepta printr-o reinventare izbăvitoare de sine. „Tu te-ai născut aici, ţie nu-ţi vor face nimic“ sunt cuvintele profetice ale groparului rostite cu o secundă înaintea clipei ce avea să marcheze destinul fiicei sale. Profeţie care, asemenea profeţiilor biblice, nu doar că se va dovedi adevărată, ci îşi va şi dezvălui multiplele înţelesuri.

Alte câteva pastile

Pastile de lectură. Din cea mai recentă Familia.

Vocile apocalipsei în ziar,
a fost odată criza de creaţie

Prozatorul la ziar
Cornel Mihai Ungureanu – Recreaţii cu Babi, Editura Brumar, Timişoara, 2008

E vorba de o culegere de texte jurnalistice. La suprafaţă. În profunzime este vorba de o culegere de texte literare. Cu personaje, cu acţiune, cu intrigă, cu tot ce vreţi. În centru se află naratorul, desigur, şi bucăţile care alcătuiesc volumul vorbesc despre lumea în care trăieşte acesta. Despre Craiova, mai precis, despre persoanele dragi lui, la vorbele cărora face deseori apel – printre acestea se numără şi Babi, care mereu îşi spune păsul cu o precizie chirurgicală, sub un nuc.

Savuros volumul, necesar, ilustrativ pentru calităţile indiscutabile de prozator ale lui Cornel Mihai Ungureanu. Ironia e la ea acasă, tehnica exemplului cu subînţeles, ca un soi de pildă chinezească, e stăpânită la perfecţie, comentariul social, cultural şi politic are o naturaleţe cuceritoare. „Cine cumpără volumul face o afacere: dă bani pe un ziar şi ia o carte”, spune Nicolae Coande în prefaţă – şi chiar aşa este. O carte a actualităţii imediate aşa cum o filtrează talentul unui scriitor pe care forţa împrejurărilor l-a împins la jurnalism.

Întâmplare au ba, am citit Recreaţii cu Babi chiar în ziua de 30 noiembrie 2008, când România vota. Eu am rămas să citesc.

*

Apocalipsa după Vincent
Bogdan Suceavă – Vincent nemuritorul, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008

Pare că Bogdan Suceavă şi-a făcut încă de la prima carte un plan secret de-a ne surprinde mereu. Şi mai pare că de atunci încoace îşi urmăreşte scopul cu fiecare ocazie. Şi strădania lui are efectul scontat.

După Miruna, o poveste, apărută în 2007 la Curtea Veche, autorul revine un an mai târziu la aceeaşi editură cu un roman în care pare că şi-a propus să facă exact pe dos de cum a făcut în Miruna. Dacă acolo farmecul era dat în principal de rotunjimile poveştii, de cuvintele alese pe sprânceană pentru a reda o lume feerică, în Vincent nemuritorul a renunţat complet la descrieri, la artificii prozastice clasice, prezentându-ne un text denudat de tot ceea ce ne-ar fi putut distrage atenţia de la subiect. Iar subiectul exact asta cerea.
Ne aflăm în anul 2036, într-o Americă în care omenirea a descoperit secretul vieţii de apoi. Un program intitulat Spring After Winter (SAW) permite persoanelor cu boli terminale să-şi transfere întregul complex de inteligenţă + emoţii + amintiri pe un suport virtual, un modul electronic în care să-şi poată continua… viaţa. Doar că lucrul acesta stârneşte un val de discuţii despre moralitate, despre încercarea omului de-a se substitui creatorului divin (Biserica e împărţită şi ea în două: cei care aprobă programul SAW şi cei care îl văd drept dovada supremă a blasfemiei umane) şi mai încolo vom vedea că temerile exprimate în faza incipientă a proiectului nici nu se compară cu problemele pe care le au de înfruntat în realitatea virtuală cei mutaţi pe module electronice. Căci întrebarea esenţială este: Cum va reacţiona un om care a trăit toată viaţa cu constrângeri de tot felul când se va trezi într-un „paradis” fără limite de timp şi spaţiu? Răspunsul lui Bogdan Suceavă este unul înfiorător de sumbru, iar asta tocmai pentru că, la momentul acesta, pare a fi singurul răspuns logic.

De citit, de cugetat. Tare mă tem că nu peste mult timp nemurirea lui Vincent va deveni realitate.

*

Două voci în syn-cronie
Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

Mie îmi place cum scrie Liiceanu. Mi-a plăcut Uşa interzisă şi acum mi-a plăcut şi Scrisori către fiul meu. Or fi fiind ele voci care să spună că nu-i aşa, dar mie mi se pare indiscutabil talentul de filosof eseist al autorului. Cărţile se citesc ca pe apă, iar la asta nu se poate să nu recunoşti că o importanţă covârşitoare o are experta întrebuinţare a limbii române, cu tot bagajul ei lexical şi sintactic. Îmi place în primul rând că, poate doar cu câteva excepţii uşor de trecut cu vederea, Liiceanu se fereşte de tezisme.

Avem şi în cazul de faţă, ca în Uşa interzisă, un soi de jurnal, doar că de data aceasta mascat sub o formă epistolară. Cele două părţi, American Story şi Cearta ta cu viaţa, alcătuiesc o viziune unitară asupra vieţii în lumea de acum. În primul caz, o vizită în America, pentru o intervenţie chirurgicală complicată, se transformă într-un soi de reportaj pe marginea traiului occidental veritabil. „Această uriaşă avere strânsă gospodăreşte, fără traume, de la o generaţie la alta, este America, cea pe care toată planeta o urăşte pentru că de fapt a reuşit să obţină cuminţenia continuităţi” – e o definiţie pe care nu mulţi o au în gând atunci când e vorba de Ţara Făgăduinţei. Autorul reuşeşte să ofere în această parte secvenţele cele mai izbutite ale cărţii. Partea a doua revine în cotidianul românesc. Însă preocupările nu se extind dincolo de lumea amintirilor şi a familiei. Aici găsim şi centrul de greutate filosofic al volumului, întoarcerea constantă la Noica şi Heidegger. Se discută despre relaţiile de cuplu şi contratimp, despre tabieturi şi despre familie.
Şi da, se simt într-adevăr două voci în această carte a lui Gabriel Liiceanu. Se simte şi modul în care ele se completează: „Când una ia tonuri prea înalte şi se avântă în aerul rarefiat al teoriilor, cealaltă, cucerită de farmecul infinit al particularului, se îndreaptă spre detaliile din care ne este alcătuită viaţa.” Şi cred că asta face ca textul să fie gustat acum şi peste ani.

*

A fost odată în estul Europei…
Julian Barnes – Porcul spinos, trad. de Mihai Moroiu, Editura Nemira, Colecţia Babel, Bucureşti, 2007

Julian Barnes e un autor extrem de inteligent şi perspicace. Are un ochi atent şi un umor subtil – combinaţia ideală pentru un prozator al timpului nostru. E expert în redarea acelor banalităţi care, aşa cum se zice mai nou, fac diferenţa. Cunoaşte lumea în care se mişcă şi ştie s-o redea în lumina care-i scoate cel mai bine în evidenţă punctele slabe.

Tocmai pentru că-mi formasem impresia asta despre autorul britanic am fost curios să văd ce-a reuşit să facă într-o carte în care s-a îndepărtat de lumea lui şi a poposit într-un spaţiu geografic şi politic despre care se presupune că nu ştie la fel de multe.

Porcul spinos e un roman sincer. Un roman care nu-şi propune nicio clipă să fie mai mult decât poate fi. E povestea unui proces al comunismului, într-o ţară fictivă din estul Europei, dar care poate fi uşor recunoscută drept un melanj dintre România şi Bulgaria. Fostul conducător (dictator) al ţării Stoio Petkanov este pus sub acuzare pentru genocid, iar procurorul care se ocupă de caz este Petar Solinski. Totul se desfăşoară într-o normalitate greu de conceput în vremuri tulburi precum acelea, Solinski dă dovadă de-un umanism ieşit din comun faţă de Petkanov, care treptat îşi dezvăluie faţa umană, face apel la sensibilităţi pentru care până atunci n-a avut nici cel mai mic respect, iar naţiunea, urmărind procesul la televizor şi în ziare, se lasă din nou înşelată. Deoarece răul s-a înfipt atât de adânc în fiinţa lor, încât extirparea lui cu forcepsul n-ar face decât să le cauzeze moartea. Prin urmare, nemilosul despot Petkanov are din nou câştig de cauză. Adevărul se poate modela după caz, pentru a sprijini şi cele mai inumane intenţii – aceasta pare să fie teza cărţii.

Ar fi de remarcat încercarea autorului de a înţelege o gândire şi o simţire străine de sine. Că strădania lui nu dă toate roadele scontate, că personajele nu emană acelaşi suflu de viaţă ca în alte romane ale sale, că acţiunea se supune întru totul urmăririi ideii că limitele adevărului sunt atât de flexibile pe cât este de abilă persoana care îl exprimă nu e decât un lucru firesc. Poate că reacţiile cele mai apropiate de autor vin din partea unor personaje secundare: patru tineri – Vera, Atanas, Stefan şi Dimitar – care privesc la televizor procesul şi care, pe lângă discuţii debusolate despre ceea ce lor li se pare a fi o mascaradă, nu au nicio reţinere să-şi vadă nestingheriţi de viaţa lor de tineri, glumind, petrecând.

Una peste alta, Porcul spinos nu este un Barnes în cea mai bună formă, însă este fără doar şi poate o încercare de ficţionalizare într-o cheie moralizatoare, cu un ochi detaşat, a unor evenimente pe care noi încă suntem prea tare înclinaţi să le tratăm cu patimă.

*

Criza de creaţie a unui scriitor-profesor
Michael Chabon – Băieţi teribili, trad. de Ines Hristea, Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2008

Autorul este unul dintre cei mai apreciaţi romancieri ai Americii de Nord. A publicat o sumedenie de romane, dintre care câteva au fost recompensate cu importante premii: The Amazing Adventures of Kavalier & Clay, din 2000, a primit premiul Pulitzer, Summerland, din 2002, a luat Mythopoetic Fantasy Award, iar cel mai recent, The Yiddish Policemen’s Union, din 2007, a strâns caimacul premiului Nebula. Prin urmare, avem un autor demn de toată atenţia.

Cum se poate observa din înşiruirea distincţiilor de mai sus, Michael Chabon e unul dintre cei câţiva scriitori americani care au reuşit să transgreseze cu succes genurile. Deşi în opera lui se regăsesc destule elemente SF şi fantasy, motiv pentru care mişcarea sefistă îl şi revendică (a coordonat, de altfel, şi mai multe antologii cu tematică SF, cea mai însemnată fiind seria McSweeney’s Enchanted Chamber of Astonishing Stories, din care au apărut şi la noi două volume, la editura Nemira, sub titlul Poveşti incredibile), totuşi mişcarea literară de centru are toate motivele să-l includă pe primele locuri ale listei sale.

Băieţi teribili (Wonder Boys, pe numele ei original) e un roman care s-a bucurat de-un enorm succes, nu în ultimul rând – doar trăim vremuri vizuale – datorită ecranizării realizate de Curtis Hanson, cu o distribuţie avându-l cap de afiş pe Michael Douglas. E un veritabil roman al crizei de creaţie şi – mi se pare mie – mai puţin al campusului universitar. Grady Tripp este într-adevăr profesor de engleză, este cu adevărat încurcat într-o aventură amoroasă cu şefa de catedră a facultăţii sale, în jurul lui roiesc, da, studenţi, iar o parte din acţiune se petrece pe culoarele şi în aulele universitare. Totuşi… acestea sunt încredinţat că au rol doar de punere în scenă, de fundal pe care să evolueze personajul nostru frământat de ameninţarea spectrului unui eşec scriitoricesc. Deoarece Grady Tripp este înainte de toate scriitor – şi oricine ştie că scriitorul, indiferent de meseria pe care o practică pentru a-şi asigura traiul, mai presus de orice tot scriitor se vede.

Romanul se citeşte dintr-o răsuflare (aici trebuie lăudat şi rodul muncii traducătoarei Ines Hristea), peripeţiile prin care trece Tripp împreună cu manuscrisul uriaşului său roman neterminat Wonder Boys, rezoluţiile la care ajunge şi nu în ultimul rând modul unic în care Michael Chabon ştie să povestească, îmbrăcând credibil personajele în haina cuvintelor sale, toate te fac să-ţi spui la sfârşit: da, a meritat atenţia de care a avut parte.

Şi mai mult: simţi nevoia de a-i face pe cât mai mulţi să-l citească. Aşadar, luaţi de-l citiţi!

Familia 11-12/2008

Puteţi descărca acum ultimul număr de anul trecut al Familiei. E la liber pe site. La arhivă. Aici, mai precis.

Şi-am să lipesc pe blogul de faţă şi dările mele de seamă – alea din revistă – cu privire la niscai cărţi. Poate c-o interesa pe cineva.

Fantasticul aluziv

Marian Coman – Testamentul de ciocolată, Editura Tritonic, Colecţia Lit, Bucureşti, 2007.

Acesta e al doilea volum de proză al autorului, după Nopţi albe, zile negre, apărut în 2005 tot la editura Tritonic. Aveam în faţă o carte alcătuită pe acelaşi tipar cu precedenta: mai multe povestiri care comunică între ele la un anumit nivel de lectură. Dacă în precedentul volum legăturile erau mai degrabă cauzale, aici liantul este iluzoria doamnă Cala, însă tot nu cred că putem vorbi despre un roman propriu-zis. Fiecare secţiune în parte poate fi citită separat ca nuvelă de sine-stătătoare. De fapt, ele au şi fost scrise ca nuvele. Testamentul de ciocolată, care dă titlu cărţii, este, după ştiinţa mea, punctul de pornire. Nuvela a apărut separat în antologia Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri (2006), alături de scrieri semnate de Jeff VanderMeer, Nicola Griffith şi K.J. Bishop. A mai apărut în traducere franceză şi în antologia Millennium Est (2007), volum publicat de editura Millennium Press din Satu Mare. Celelalte texte (mai puţin Tinereţea doamnei Cala) au fost şi ele publicate mai întâi pe internet, în cadrul atelierului de creaţie literară AtelierKULT.

Găsim şi aici elemente fantastice, însă parcă mai bine mascate în inexplicabil. Fantasticul lui Marian Coman tinde să capete accente tot mai subînţelese, autorul depărtându-se de explicit. Aproape nimic în privinţa Calei nu este sigur, toate pot fi plăsmuiri ale persoanelor care au întâlnit-o. Nimeni nu a cunoscut-o cu adevărat, Cala a fost ca o nălucă, o fiinţă asemănătoare ielelor din folclorul autohton. Povestea are însă farmec, te „ţine aproape”, îţi stârneşte interesul. Clar lucru, Marian Coman are dar de povestitor. Aştept cu interes o naraţiune mai amplă, un roman în adevăratul înţeles al cuvântului. Sunt sigur că odată ce autorul se va aşeza ca lumea la masa de scris, va avea să ne ofere lucruri frumoase, construcţii mai elaborate şi mai închegate.

Portrete

Cristian Robu-Corcan – Când vine vremea gâştelor sălbatice, Editura Tritonic, Colecţia Lit, Bucureşti, 2008

Aceeaşi editură, aceeaşi colecţie, autori proveniţi din acelaşi spaţiu geografic, Brăila. Naraţiuni însă foarte diferite. Întâlnirea mea cu Cristian Robu-Corcan s-a petrecut odată cu lansarea volumului Gravură în mi bemol, apărut la editura Humanitas în 2006. Mi-a atras atenţia construcţia atentă a frazei, personajele bine conturate din câteva trăsături esenţiale, dialogurile fireşti – ce mai, toate lucrurile care anunţă o mână sigură de prozator.

Acestea, şi altele pe deasupra, definesc şi noul său roman, Când vine vremea gâştelor sălbatice. Aveam un personaj central, Alexandru, lucrător la secţia de muzică a bibliotecii, plictisit de viaţă şi de cei din jur, apatic notoriu, întors spre interior, unde dialoghează cu un Celălalt mult mai aprins la spirit ca el. Catalizatorul acţiunii este Mira, bunica protagonistului, trecută de puţin timp în lumea drepţilor, al cărei portret Alexandru încearcă să-l completeze cu ajutorul domnului Godberg. Domnul Goldberg exact la portretul Mirei lucrează, un portret făcut în creion. Când cei doi se întâlnesc, imaginea de pe hârtie, completată cu imaginea mentală, prinde viaţă şi, spre uimirea sa, Alexandru află trecutul straniu al familiei sale.

În linii mari, aşa se prezintă conţinutul. La nivelul textului însă, cum spuneam, e adevărata desfătare. Pasaje de-o frumuseţe trist-poetică, pasaje de reverii autoreflexive, descrieri care deschid mintea personajului… Ce mai, (încă) o carte reuşită din partea lui Cristian Robu-Corcan.

Farmecul poveştii

Bogdan Suceavă – Miruna, o poveste, Editura Curtea Veche, Colecţia Povestaşi români, Bucureşti, 2007

Orice nouă carte purtând semnătura lui Bogdan Suceavă reprezintă din start promisiunea unei lecturi deosebite. Autorul n-a dat greş cu niciun volum până acum. Culegerile de povestiri au crescut constant valoric, arta de narator pe spaţii ample s-a văzut în Venea din timpul diez (repet, unul dintre cele mai bune romane româneşti post-decembriste), iar acum, cu acest volumaş apărut la editura Curtea Veche, Miruna, o poveste, e extrem de clară măiestria de povestitor a lui Bogdan Suceavă. Obişnuit nu doar să se autodepăşească, ci şi să ne surprindă constant, autorul nostru ne-a mai adus de curând o surpriză, romanul Vincent nemuritorul. Dar despre acesta vom vorbi cu proxima ocazie.

Miruna, o poveste este ceea ce anunţă titlul, o poveste, şi mai mult decât atât. E un basm din altă lume, o feerie care te ameţeşte, e trecutul plin de mâhniri şi greutăţi al bătrânilor povestit pe limba copiilor. Apar locuri fantastice, întâmplări bizare, fiinţe hiperbolice, căci cum altfel ar putea fi redată realitatea pe înţelesul celor care privesc lumea înconjurătoare prin lentila care şterge graniţa dintre vis şi trezie?

E musai de amintit printre reuşitele volumului şi lexicul ales „la marea artă”, întorsătura frazei, dinamica impecabilă a întregului. De-ar fi fost cu zece pagini mai scurtă sau mai lungă, Miruna, o poveste n-ar fi fost aceeaşi carte!

Revoluţia română SF

Lucian-Vasile Szabo – Arta de a murit pe timp de pace, Editura Bastion, Colecţia Helion, Timişoara, 2008

Acesta cred că este primul volum de proză fantastică despre revoluţia din decembrie ’89. Textele lui Lucian-Vasile Szabo pornesc de la, vorbesc despre, conduc la şi nu de puţine ori se întorc (la propriu, fizic vorbind) toate la evenimentele din acel sfârşit de an. Subintitulate „povestiri”, bucăţile care alcătuiesc volumul îmi par mai degrabă schiţe de amploare, cu elemente clare ce punctează momentele dezvoltării lor. Şi mai nimerit de aşa nu mi s-ar fi părut posibil. Fiecare text în parte e împărţit secvenţial în scurte capitole, cu titluri declarative. Ca intertitlurile unui articol de ziar. Astfel secţionat, impresia de mişcare e dusă la apogeu, iar mişcările, la rândul lor, sunt aşezate în felul acesta la locul lor, ca insectele într-un insectar pe care autorul îl cunoaşte bine şi asupra căruia se exprimă în repetate rânduri tocmai din postura de lui de… colecţionar. Jocul e de la sine înţeles, iar fantasticul vine firesc ca regulă principală a jocului. El accentuează, el subliniază, el transpune în verzale momentele importante, el dă sens lipsei de sens care pluteşte şi acum, după atâţia ani, în jurul atâtor lucruri care ţin de Revoluţia română. Cu ironia de rigoare, aş zice că volumul lui Lucian-Vasile Szabo e varianta cea mai plauzibilă a ceea ce multora încă li se pare a fi o punere în scenă a unui moment de cotitură din destinul unei naţiuni.

„New? Weird?”

Ann & Jeff VanderMeer (coord.) – New Weird, Editura Millennium Press, Colecţia Antologiile Millennium, Satu Mare, 2008

Soţii VanderMeer şi-au creat deja o faimă de coordonatori ai unor antologii de referinţă. Înainte de acest New Weird, au mai coordonat Best American Fantasy şi Steampunk. Antologii tematice, aşadar. Grupate în jurul unor curente literare mai puţin cunoscute în lumea mainstream, însă foarte gustate de cititorii de F&SF.

New Weird e-un curent care încearcă să spargă graniţele dintre mainstream şi fantasy. „New Weird înseamnă o specie de teism literar, o experienţă primară, o epifanie”, spune în introducere Jeff VanderMeer, el însuşi autor care se reclamă de la mişcarea NW.

Volumul urmăreşte evoluţia mişcării chiar şi în structura sumarului. Prima parte, Stimuli, cuprinde primii autori care s-au înscris în noul trend (M. John Harrison, Clive Barker, Michael Moorcock etc.), în a doua, Dovezi, sunt cuprinşi cei care au pritocit – şi încă mai pritocesc – noua filozofie literară (China Miéville, Jay Lake, K.J. Bishop, Jeffrey Ford etc.). Însă nu toate mostrele literare oferite de aceştia din urmă mi se par a se înscrie în liniile definiţiei genului. Sigur, genul nu este încă perfect definit, şi tocmai datorită acestor variabile pe care le-am sesizat în partea de Dovezi a volumului se înţelege că New Weird mai are încă de crescut. A treia parte, Dezbatere, reuneşte texte teoretice, unele mai convingătoare, altele mai puţin. De reţinut de aici transcrierea discuţiilor purtate pe un forum de internet de mai mulţi scriitori, în frunte cu M. John Harrison. Aceasta este poate cea mai lămuritoare dovadă a capcanelor definirii unui curent literar aflat aproape doar în stare de intenţie. A patra parte, Laborator, e un experiment propus de editori mai multor autori de F&SF: să scrie fiecare o bucată dintr-un text unitar în care să se regăsească în mod clar caracteristicile New Weird. Mărturisesc că eu mi-am pierdut interesul după primele trei bucăţi.

Special pentru ediţia românească a antologiei s-a adăugat o a cincea parte, BizaROmania, în care au fost cuprinşi doi autori de la noi: Dănuţ Ivănescu şi Ana-Maria Negrilă. Textele lor datează de ceva timp. Le-am citit şi eu pe amândouă în alte părţi, cu ani în urmă, când nimeni de la noi – aş putea să jur că nici autorii lor – nu auzise de curentul New Weird. Le-am recitit acum, în contextul dat, şi includerea lor în antologie mi s-a părut întru câtva forţată. Sigur, unele elemente NW sunt regăsibile, însă ştiţi cum e: după ce te uiţi mult timp la soare, toate lucrurile asupra cărora îţi îndrepţi ochii se învăluie pentru scurt timp într-un halou de lumină.

În concluzie, antologia soţilor VanderMeer e puţin ahead of its time, însă asta nu poate ştirbi din plăcerea unor lecturi cu adevărat interesante. Că se cheamă ele New Weird au ba!

Ce-am mai râs!

Radu Pavel Gheo – Numele mierlei, Editura Polirom, Colecţia Ego. Proză, Iaşi, 2008

„50 de clipuri vesele şi triste” se subintitulează cel mai recent volum al lui Radu Pavel Gheo. Ei, încă din start cititorii se împart în două. O categorie, în care mă auto-includ, ar aparţine celor care găsesc clipurile vesele. Căci asta sunt, e clar? Sunt vesele, să te tăvăleşti pe jos de râs, nu alta! Dar mai este şi categoria celor care le citesc în cheie tristă. Cei care pot chicoti puţin la început, dar care apoi se amărăsc de tristeţea pe care umorul incontestabil al lui Radu Pavel Gheo o înveleşte – e clar şi asta, nu?

Am citit recenzii în care clipurile din cartea de faţă erau comparate cu schiţele lui Caragiale. Da, aşa-i, Gheo e noul Caragiale. Aproape maniacal de atent la gesturile, mimica, ticurile omului de pe stradă, expert în a reda situaţii banal-excepţionale, un extraordinar creator de dialoguri care-ţi răsună în urechi imediat ce le-ai cules cu ochii de pe pagină… Curat Caragiale updated! Iar ăsta e-un compliment cu care nimeni înainte de Gheo nu s-a întâlnit.

Dar să revenim. Clipurile din volum sunt vesele, spuneam. Clar ca lumina zilei! Mi-au plăcut toate, până la ultimul. Am râs cu poftă, am insistat să-i citesc soţiei mele unele pasaje, a râs şi ea, am împrumutat cartea şi am cereri de împrumut pe încă două luni de aici înainte. Toate astea spun fără umbră de îndoială că Gheo a dat din nou lovitura. Cu o carte veselă. Să fie clar asta!

Trist e doar faptul că există o realitate care să semene cu minunatele proze umoristice ale lui Radu Pavel Gheo. Dar mie nu-mi pasă de realitate. Eu citesc literatură!