Boicotarea Dorchester Publishing

Poveste lungă şi urâtă cu Dorchester/Leisure, până nu de mult unul dintre marii jucători la nivel mondial pe piaţa literaturii horror. Pe scurt, de când a început criza asta, adică de prin 2009, Dorchester a considerat de cuviinţă să-şi trateze autorii după modelul mioritic: adică să nu-i mai plătească la timp, să nu le mai răspundă la întrebări, să nu-i mai informeze cu privire la graficul de vânzări (lucru important pentru calcularea/verificarea plătiţii drepturilor de autor), să le refuze tacit înapoierea copyrigh-ului pe titluri cu tirajul epuizat şi, mai rău, să continue să le vândă cărţile după ce nici nu mai aveau acest drept. Sigur, pentru noi toate astea pot părea banalităţi, fapte comune, dar pentru ei, obişnuiţi cu altfel de normalitate, sunt chestiuni strigătoare la cer.

Motiv pentru care autorii prejudiciaţi au decis să pornească la război. În frunte cu Brian Keene, mutat între timp cu arme şi bagaje la editura Deadite, care a enunţat termenii boicotului instigat de cele aflate chiar azi de pe siteul scriitorului şi editorului Robert Swartwood.

De câteva ore, bucata de internet interesată de literatura horror vuieşte. Mesaje de solidaritate vin din toate părţile. De la autori la editori, de la ilustratori la cineaşti, de la recenzenţi la simpli bloggeri. Pe listă îi găsim, printre alţii, pe: J.F. Gonzalez, Bryan SmithF. Paul WilsonNorman PartridgeJames A. MooreMary SanGiovanniTom PiccirilliTim WaggonerMichael LaimoNick MamatasThe World Horror ConventionBob Ford, Bob Freeman etc.

În esenţă, ce puteţi face este să tăiaţi orice contact cu editura numită în titlu. Asta am făcut şi eu, asta a făcut, prin mine, şi revista Suspans.ro. Am dat unfollow pe Twitter, unfriend pe Facebook (unde editura şterge cu râvnă toate mesajele de protest de pe wall) şi n-am de gând să le mai dau vreun sfanţ pe BookDepository sau oriunde altundeva.

Pentru mai multe detalii şi pentru a urmări evoluţia cazului (Keene a anunţat deja o conferinţă de presă pe acest subiect la care va participa el alături de câţiva confraţi păgubiţi), urmăriţi #BoycottDorchester pe Twitter.

Întunericul lui Brian Keene

Puţin altfel faţă de ce-am citit până acum scris de Brian Keene, DARKNESS ON THE EDGE OF TOWN nu aduce elemente noi la subiect (un oraş izolat de restul lumii dintr-o pricină anume), însă surprinde din nou prin prospeţimea scriiturii.

Nu mai avem ritmul acela drăcesc din The Rising sau Conquerer Worm. Avem în schimb o acumulare a tensiunii, pas cu pas, până la insuportabil. Nu mai aveam dialogurile acelea în rafale. Avem în schimb mult monolog interior. (Ceea ce-i un semn bun, fiindcă nu de puţine ori Keene cam dădea cu mucii-n fasole cu câte-o replică, două.) Şi, chiar dacă finalul e larg deschis – presupun că de la bun început asta a fost intenţia autorului, să lanseze o serie nouă, cum a cam terminat-o cu zombie, cu râmele, cu moroii –, explicaţiile puse la dispoziţie în penultimul capitol fac cât toate finalurile rotunde din lume. Întrucât, după nu ştiu câte cărţi, aflăm în sfârşit care este credo-ul fantastic, să-i zic aşa, al lui Brian Keene. Cum stau lucrurile cu universul ăsta, de ce personajele care conduc acţiunea într-o carte atunci când apar în alta se comportă ca şi când ar fi cu totul altele, ce e cu Leviathanul, cu Ob… pe scurt, cu Cei Treisprezece.

Dar să revenim. O succintă prezentare a subiectului.

Orăşelul Walden se trezeşte într-o zi înconjurat inexplicabil de întuneric. O beznă palpabilă, gumoasă, mişcătoare, dinspre care vin sunete ciudate şi de care nimeni nu poate trece. Toţi cei care încearcă (şi încearcă destui, în frunte cu o echipă de pompieri temerari, cam singurii reprezentanţi ai autorităţii statului în orăşelul nostru), toţi curajoşii, deci, pier urlând cât îi ţin bojocii. Văzându-se astfel prinşi în capcană, locuitorii o iau razna. Orice încercare de organizare e sorită eşecului, jafurile devin lucruri la ordinea zilei… ăă, pardon, a nopţii, crimele aşijderea. Un singur om pare să aibă idee ce se întâmplă, însă pe el nu-l bagă nimeni în seamă (deocamdată). E vorba de prostul satului, unu’ pe nume Dez, un homeless dus cu pluta, care aberează cam de multicel despre monştri şi realităţi paralele şi labirinturi.

Ăsta-i cadrul. În ăsta se mişcă naratorul nostru, Robbie. Care încearcă să dea de cap situaţiei, împreună cu iubita lui Christy şi câţiva vecini de pe scară, şi nu reuşeşte decât să-şi consume energiile. Strânge la un moment dat o gaşcă de concitadini şi-i convinge să se lege c-o frânghie şi să intre rând pe rând în întunericul de la marginea oraşului. („Da’ tu n-ai văzut The Mist? Ce, eşti prost?” zice cineva. „Ba am văzut,” răspunde Robbie, „da’ ăla era film, iar asta-i realitate.”) Bine-nţeles că viaţa bate filmu’ şi câţiva dintre ei o mierlesc înghiţiţi de beznă, iar Robbie şi-ai lui se potolesc o vreme. Rămân închişi în apartamentele lor, dezamăgiţi şi disperaţi, nespălaţi şi flămânzi. Şi în sevraj. C-am uitat să vă spui: le cam plăcea să pipe droguri, droguri care se cam terminaseră.

În fine, se mai întâmplă ele neşte lucruri p-acolo (un episod la un pet-shop e genial, da’ nici de-al dracu’ nu vi-l spui 🙂 ) şi Robbie decide să-l caute pe Dez, căci a auzit el pe geam că mulţimea începe să-l considere responsabil de nenorocirea care s-a abătut asupra lor şi c-ar vrea să-i ia capul. Fiindcă uitai să vă spui şi că Dez, prostul satului, a făcut el neşte semne cabalistice pe pământ, în cele patru zări, care să-mpiedice întunericul să pătrundă în oraş. Şi Robbie începe să creadă că treaba ar putea fi chiar atât de oablă pe cât o prezintă Dez. Şi-l caută, şi-l găseşte, şi Dez îi spune de una, de alta, de Ob, de Leviathan, de Labirint, de realităţi alternative.

Asta-n penultimul capitol. Ăla care face toţi banii, cum spuneam. După care vine ultimul capitol şi se termină cartea. Şi, tot cum spuneam, probabil că vom avea cândva partea a doua. Fiindcă, zău aşa, nu pot crede că, după toate cât s-au întâmplat, Robbie şi-ai lui pur şi simplu şi-au luat boccelele-n spinare şi-au intrat în întuneric. Gata, caput, end of story. Deci, domnule Brian Keene, rog respectuos să purcedeţi la scrierea continuării.

Volumul cuprinde însă primul capitol din viitorul roman, A Gathering of Crows (apare-n august). L-am citit şi p-ăsta şi pot zice – cu mâna pe ficat 😀 – că-l aştept cu nerăbdare. Mare nerăbdare.

P.S. Da, subiectul din Darkness on the Edge of Town semănă cu subiectul din Under the Dome, al lui Stephen King. Şi eu ce să-i fac?

Râmele lui Brian Keene

Hehe, dragii moşului, multă apă a trecut prin albia Crişului Repede de când am scris ultima oară despre Brian Keene. Am recitit acum textul ăla şi zic cu mâna pe ficat că toate alea-s valabile şi pentru The Conqueror Worms.

Acţiune alertă (cam prea alertă pentru personajele principale, doi boşorogi trecuţi de optzeci de ani), imagini hidoase/scârboase, fain descrise, dialoguri pe alocuri inspirate (în alte locuri de-a dreptul puerile, da’ au şi alea farmecul lor în context), mai multe cliffhanger-uri rezolvate binişor…

Pe scurt, avem un potop cam ca-n Biblie, începe să plouă într-o zi şi nu se mai opreşte, avem oraşe întregi acoperite de ape, avem câţiva supravieţuitor şi, mai important, avem invazia râmele. Care râme sunt niţeluş cam mari, aşa, cam cât un autobuz.

E clar de la bun început că autorul s-a inspirat temeinic din Chtulu lui Lovecraft şi nu se fereşte s-o recunoască frumos în scris, negru pe alb, cam pe la jumătatea cărţii. La fel de clar e, când începi partea a doua, că s-a inspirat şi din Războiul lumilor lui Wells. Practic, avem două poveşti: prima-i pune în mişcare pe cei doi bătrâiori ageri, izolaţi de apele cotropitoare pe vârful lor de munte, rămaşi să ţină piept râmelor tot mai mari care ies la suprafaţă, iar a doua ne prezintă un grup de supravieţuitori din Baltimore, parcă, refugiaţi la ultimul etaj al unui zgârie-nori, care se văd nevoiţi să ţină piept altui grup de supravieţuitor, de pe alt zgârie-nori, care venerează o făptură acvatică ciudată, botezată de ei Leviathan. Astea două fire se împletesc în partea a treia, când bătrâneii se-ntâlnesc cu doi dintre baltimorenii fugiţi de Leviathan cu un elicopter şi doborâţi din înaltul cerului de vecinul lor ţicnit, al luptătorilor seniori adică, mândru posesor al unei puşti foarte precise. Si dă-i si luptă, si dă-i si luptă…

Nu vă zic ce se-ntâmplă până la urmă. Oricum, dacă începeţi să citiţi cartea, sigur o duceţi la capăt. Şi aflaţi singuri. Ştiu că eu aşa am căzut în capcană weekend-ul trecut, de mă blagoslovea Linda că n-o las naibii din mână nici după ce ne-au călcat musafirii pragul. 🙂

Ar mai fi de spus că pe site-ul lui Brian Keene e-n plină desfăşurare postarea, săptămână de săptămână, a episoadelor ce alcătuiesc continuarea cărţii de faţă, Deluge: The Conqueror Worms 2. N-am apucat să le citesc şi probabil că voi aştepta să iasă sub formă de carte. Dar voi, dacă vă ţin ochii, sunteţi invitaţi s-o faceţi. Asta însă musai după ce treceţi prin cartea de v-o prezentai eu acu’. Autorul zice că a doua-i şi mai fast paced şi că nu mai stă el să ne dea back story.

Concluzie: n-aş reciti-o curând; totuşi aş citi mai departe orice alt Brian Keene. Dar stai aşa. Tocmai citesc unul. 🙂 Cel mai recent. Darkness on the Edge of Town. Mă antrenez pe subiect până să iasă Under the Dome în paperback. 😉